Un drum la Istambul
Una dintre verișoarele Mihaelei, care-și creștea singură fata și încerca tot felul de activități pentru a-și crește un pic veniturile, dincolo de salariul său de învățătoare, extrem de mic pe vremea aceea, începuse să meargă cu autocarul la Istanbul de unde cumpara diverse lucruri, pe care le vindea apoi în București, prin cunoștințe, cu un ușor profit. Și cum îi era destul de greu să meargă singură, o tot bătea pe Mihaela la cap să mă convingă să merg și eu, pentru că era o investiție sigură din care se putea scoate un ban cinstit.
Între timp, în cele două-trei luni cât au durat discuțiile, până când m-am lăsat convins să merg măcar o dată, comerțul ei ajunsese să se limiteze la bijuterii și alte obiecte din aur.
Și am început să mai căscăm și noi ochii prin jur și să mai vorbim cu alți prieteni, aflând că era multă lume care făcea asta, iar plata obiectelor vândute se făcea în două sau trei tranșe. Cum rata de schimb a leului față de dolar ramasese stabilă de ceva vreme, în jurul valorii de 2.300 lei/$, afacerea părea să fie profitabilă, ținând cont și de prețul de vânzare al aurului la București. Așa că am discutat cu Flori și am decis să plecăm într-o vineri după-amiază din București cu autocarul unei firme turcești faimoasă la acea vreme pentru cursele cu care lega de Istanbul diferite orașe din România.
Fusesem avertizat că la frontiera cu Turcia cei care nu aveau nicio ștampilă de intrare în țara semilunei vor trebui să dea un bacșiș de zece dolari vameșului turc pentru a obține acea ștampilă. Și când am ajuns acolo, ghidul turc din autocar ne-a adunat pasapoarțele și s-a dus cu ele la vamă în timp ce noi am rămas să ne dezmorțim un pic picioarele în răcoarea noptii de septembrie pe lângă autobuz. Când s-a întors, pașaportul meu și cele ale încă vreo șase pasageri lipseau. Noi eram cei care nu mai fuseseră niciodată în Turcia. Și trebuia să mergem să ni le recuperăm personal de la vameș.
Mi-am pregătit bancnota de 10 dolari și am ajuns primul la ghișeu.
–Hello! I was told that you ask to come personnally for the passport! (Mi s-a spus că trebuie să vin la ghișeu personal după pașaport.)
–Name? (Numele?)
–Buzdugan.
–Ten dollars. (Zece dolari!)
–Why? (De ce?)
–Ten dollars!
–Why? Tell me why and I’ll give you the ten bucks! (Spune-mi de ce și îți dau cei zece dolari!)
–Ten dollars!
–I told you to explain to me why and I’ll give you the bucks… (Ți-am zis, explică-mi de ce și ți-i dau…)
N-a mai zis nimic și mi-a aruncat pașaportul cu ștampila de intrare în Turcia, vădit nemulțumit. Eu l-am luat și m-am întors liniștit către autocar, având însă timp să observ privirea îngrozită a celorlalți, care așteptau și ei să-și primească înapoi pașapoartele. Nu am aflat dacă lor le-a luat banii sau nu…
–I-ai dat cei zece dolari? m-a întrebat Flori, când am ajuns la autocar.
–Nu.
–Cum așa?
–L-am întrebat de ce trebuie să-i dau, dar n-a avut curajul să-mi spună. Era suficient să spună bacșiș sau taxă de intrare… Dar n-a zis nimic, a repetat de câteva ori suma ca un papagal și până la urmă mi-a dat pașaportul…
–Ești nebun! Dacă nu te lăsa să intri?
–Nu cred că avea curajul să facă asta. Putea ieși mai rău pentru el, dacă ar fi făcut-o…
Am ajuns devreme la Istanbul și ne-am dus direct în bazar, unde, înainte de orice, am băut o cafea turcească făcută la nisip. Și aveam să bem după aceea mai multe păhărele de ceai, care însoțeau fiecare negociere și, mai ales, fiecare înțelegere.
Ne-am plimbat pe la standurile cu bijuterii, am negociat prețuri și până la urmă am cumparat aur de toți cei 500 de dollari pe care-i luasem la mine pentru asta. Am mai cumpărat și o pereche de verighete simple, din aur de 18 carate, pentru că se împliniseră 10 ani de la căsătoria mea cu Mihaela, iar eu îmi pierdusem verigheta încă din timpul stagiaturii de la Fieni, atunci când am schimbat uleiul la mașină într-o parcare de pe drumul dintre Fieni și Sinaia. Pe asta aveam să o port aproape două zeci de ani până când am decis să o scot de pe deget. Mihaela nu le-a purtat niciodată pe ale ei… Probabil că de-aia nici n-a pierdut niciuna!
După ce am terminat tranzacțiile cu aurul, ne-am mai învârtit un pic prin bazar și am cumpărat câteva lucrușoare pentru Irina, apoi am mers pe jos și am admirat Sfânta Sofia și Moscheea Albastră, înainte de a ne întoarce în autogară pentru a porni înapoi către casă.
Drumul de întoarcere a fost fără istoric. Vameșul român s-a uitat un pic urât la noi pentru că nu aveam bagaje, dar nu ne-a buzunărit ca să ne ia aurul, chiar dacă și-a închipuit că asta aveam prin ele.
Acasă, am inventariat tot ce adusesem, am stabilit prețurile apoi am vorbit cu prietenii și cunoștințele care ne promiseseră că ne ajută să vindem bijuteriile. Și le-am vândut aproape pe toate, iar ceea ce ne-a rămas am decis să păstrăm pentru noi. După toate calculele, din această vânzare, ar fi trebuit să scot un profit de 300 $, după ce scădeam și cheltuielile și comisioanele celor care ne ajutau cu vânzarea.
Însă prețul fusese fixat în lei la momentul vânzării, iar leul s-a devalorizat brusc, după circa doi ani de stabilitate, până la o valoare de circa 3.300 lei/$. Și în loc să câștig ceva, până la urmă am pierdut o sută de dolari.
Dar știți cum se zice: „pierzi, câștigi, negustor te numești”…
