Blog

După revoluție, ne alesesem ca director pe unul dintre cei mai buni tehnologi din institut, care, întâmplător, era și șeful meu de colectiv, omul care mă adusese de la Fieni pentru a umple golul lăsat la proiectare, pe partea de azbociment și var. Și tot el mă pusese și pe lista candidaților pentru bursa din Franța.

Știți cum e… Uneori poți să fii oricât de bun, dar dacă numele tău nu ajunge pe anumite liste, nu poți avansa!

Ei bine, la un an după revoluție, când au văzut șefii din minister, cam aceiași din vremea comunismului, că nu s-a schimbat de fapt nimic, l-au înlocuit pe Radu, directorul nostru general, cu Harry, fost inginer proiectant pe parte electrică tot la noi, care, imediat după decembrie 89, se transferase, în minister.

Radu, împreună cu mai mulți colegi de generație, toți foarte buni în domeniile lor, tehnologi și ingineri mecanici ori de instalații, dar și cu un coleg foarte apreciat din generatia intermediară, Ionel, cu vreo 7-8 ani mai mare ca noi, și-au dat imediat demisia și și-au creat propria firmă de proiectare pentru industria cimentului. Singurul căruia i s-a propus să plece cu ei și nu a făcut-o, a fost Dinu, directorul tehnic, care a preferat să-și păstreze postul la institut.

La început se pare că nu le-a mers prea bine și au tras o vreme mâța de coadă, Ionel chiar a venit și s-a rugat de Dinu să-l primească înapoi, ceea ce s-a și întâmplat. Între timp, se pare că lucrurile se schimbaseră și începuseră să câștige bani făcând oferte de fabrici de ciment în străinătate sub umbrela Uzinexport.

Una dintre tehnicienele noastre în prag de pensie, cu care Mihaela se mai sfătuia din când în când și care ținuse legătura și cu cei plecați, știind ce probleme financiare avem, mi-a dat numărul de telefon al lui Radu și m-a îndemnat să-l sun. Și asta am făcut. Am vorbit la telefon și am stabilit o întâlnire pentru a doua zi după amiază la ei la birou.

Aveau sediul la etajul întâi al unei vile de pe strada Doctor Lister. Erau acolo toți foștii noștri colegi în păr. Doar unul singur dintre ei, în afară de Ionel, mai plecase, dar acela nu revenise la institut. I-am povestit lui Radu ce făcusem în Franța și ce făceam acum la institut și el mi-a povestit cum stau lucrurile la ei. Și a concluzionat că ar avea nevoie de mine pentru a le desena pe calculator fluxurile tehnologice pentru oferte și pentru a le dactilografia ofertele direct în engleză pe calculator. Iar o altă treabă ar fi fost să-i învăț să utilizeze computerele, mai întâi pentru editarea textelor și apoi pentru fluxuri tehnologice și chiar pentru desene tehnice.

Își cumpăraseră deja un prim PC și urmau să-și mai cumpere măcar încă două. Urma să vin să lucrez în fiecare după amiază, cu excepția zilelor în care eram plecat în delegație, și în diminețile de sâmbătă, dacă aveam mai mult de lucru. Iar ca bani, suma pe care mi-a propus-o era suficientă ca să nu mai fiu nevoit să umblu la rezerva strategică…

Am început chiar în după amiaza aceea de octombrie și totul a devenit în scurt timp o rutină. Plecam dimineața la institut, iar la trei și jumătate rupeam ușa institutului și luam metroul până la Eroilor, de unde mergeam pe jos până-n Doctor Lister. Apoi lucram până pe la nouă și jumătate sau zece, iar sâmbăta dimineață de la nouă la unu.

Acasă, mai eram în stare doar să mă joc un pic cu copilul înainte de a cădea lat, iar dimineața, de cele mai multe ori, nu înțelegeam ce mi se-ntâmplă când suna ceasul și n-aș fi vrut să mă dau jos din pat. Dar trebuia…