Blog

Trăgând zdravăn de hățuri, căruțașul și-a vărsat năduful în urma limuzinei care tocmai plecase zmucit, cât pe ce să-i ridice din nou caii în două picioare:

–Du-te, duce-te-ai! Că n-ajungi tu departe așa!

Omul s-a bătut imediat peste gură, a înghesuit repede și câteva cruci, dar vorba păcătoasă gata – scăpase, zburase și nu ne rămâne decât să ne minunăm cum se potrivesc câteodată lucrurile, pentru că într-adevăr limuzina galbenă care-i speriase caii – frânând sub botul lor și claxonând autobuzul din cauza căruia își întrerupsese depășirea – n-avea să ajungă prea departe: peste aproximativ cinci ore va deveni un ghem de fiare încâlcite.

Bineînțeles că unii vor găsi aici un nou argument în favoarea superstițiilor, tot mai ispititoare de când știința ne face mai atei și mai nesiguri pe ziua de mâine, nu încape îndoială că alții vor fugi cu gândul la miracolele prea puțin studiate, dar de neignorat ale parapsihologiei, iar scepticii și blazații își vor spune că asemenea potriveli se întâlnesc pe toate drumurile, sunt foarte la îndemână… Tocmai pentru că fiecare e liber să creadă ce vrea, amănuntul ar fi trebuit trecut cu vederea și chiar ar fi fost, dacă nu avea darul de a preciza din capul locului sensul și durata călătoriei care tocmai începe.

Cum poate se va înțelege până la urmă, o asemenea precizare e departe și de gestul neprietenos de a „vinde poanta” și de o curtoazie exagerată față de cei obișnuiți să aleagă o carte – și uneori chiar s-o judece – după prima și ultima pagină. Dar dacă tot nu trăim noi înșine decât în imaginație viețile puse pe hârtie, de ce n-am merge până la capăt, epuizând toate virtuțile acestei situații privilegiate, chiar și pe cele mai puțin comode? Da, da, foarte puțin comode, dacă nu de-a dreptul neplăcute, deși toți trecem cu naivitate prin nerăbdarea de a afla măcar cu o clipă mai devreme ceea ce ne ascunde neîntâmplatul. Nu e nici locul, nici momentul pentru o dizertație despre viața trăită cu grija viitorului și cea trăită sub teroarea lui, ar fi probabil extrem de interesantă o paralelă între zilele în care ne putem îngădui să sperăm și să visăm orice și acelea în care nu mai suntem în stare decât să visăm că prezicerea se va dovedi o alarmă falsă ori, dimpotrivă, să sperăm că nimic nu va împiedica, în ultima clipă, prin jocul hazardului, sosirea bucuriei anunțate, hotărâte, pregătite… Iată însă că ne putem permite – fără cafele, pasiențe sau alte metode demne de încredere, doar cu o carte în mână – experiența aceasta: de a trăi nu numai fără grija viitorului, ci chiar cu certitudinea lui.

Ce se întâmplă însă cu limuzina galbenă?

Claxonul ei răsunător, acompaniat de scheunatul frânelor, iar alarmează strada. Bufnitura așteptată cu respirația oprită și capul între umeri nu urmează totuși, doar un concert de claxoane pe mai multe tonuri și fluieratul de neconfundat al unui milițian.

Sigur că două prevestiri, și încă una după alta, pot părea prea mult. Dar tot atât de adevărat este că o limuzină scoasă din parcare intră în aceeași clipă în vârtejul hazardului, n-o poate excepta sau pune la adăpost nici măcar faptul că va deveni un ghem de fiare încâlcite abia peste cinci ore. Mai ales când încearcă s-o ia înaintea atâtor autobuze, căruțe, tractoare, biciclete, motorete care – grăbindu-se toate – reușesc în fiecare dimineață să se încâlcească în jurul unui rond cu flori cunoscut prin partea locului sub numele de „Bariera Bucureștilor”. De pe trotuar sau de la fereastra bodegii zid-în-zid cu abatorul, care servește întotdeauna la deschidere ciorbă de burtă, învălmășeala asta blestemată poate părea un spectacol, chiar unul plin de sugestii, de vreme ce în ziarul județean a fost de curând ridicată la rangul de „emblemă vie, mai grăitoare ca orice metaforă, a târgului pornit să răstoarne raporturile de veacuri cu câmpia care l-a iscat și hrănit.”

Ei bine, din câteva fluiere energice milițianul a reușit să încremenească această emblemă vie și – salutând țeapăn – a invitat limuzina galbenă să se lanseze pe șoseaua liberă în partea dreaptă cât vedeai cu ochii.

Demarajul a fost atât de tare încât femeia care ocupa scaunul din dreapta, deși îl așteptase încordată și cu picioarele bine proptite în podea, tot a strâns din dinți de durere. Tocmai își aducea în fața ochilor ceasul medalion.

–Încă nu-i șapte! A spus bărbatul de la volan, fără să-și fi consultat ceasul și fără să fi întors capul spre femeia încă tânără din dreapta…

Femeia încă tânără?

Ei da, la prima vedere, ba chiar și la a doua, așa îți vine să-i zici: „încă tânără”. Dar femeia este de fapt tânără, fără nicio minune și fără niciun merit tânără, de vreme ce abia urmează să împlinească 32 de ani. Se întâmplă însă ceva ciudat: trebuie mai întâi să te contrarieze cumva, să scape vreun gest adolescentin sau cine știe ce vorbă bătrânicioasă din cale afară, trebuie să te facă să deschizi bine ochii pentru a observa că fața fără riduri este mai aproape de adevăr decât părul bogat în fire albe, că privirea nu-i întotdeauna severă sau blazată și că zâmbetul, dar mai ales râsul îi aduc pe față o candoare, o înseninare pe care oamenii încărunțiți de ani nu o mai au ori n-o mai arată, fiind chiar înclinați s-o judece cu severitate. Iar când se mai întâmplă să îmbrace – ca astăzi – o bluză fără mâneci și decoltată, poate că nici nu mai trebuie să te contrarieze altfel, e de ajuns să se miște sau doar să respire adânc pentru a băga de seamă că sânii pietroși vibrează liberi, neîncorsetați, că sub pielea întinsă și albă nu s-a adunat fir de grăsime. Numai că foarte rar se îmbracă așa, de parcă foarte rar ar fi sigură că peste zi nu va fi invitată în prezidiul unei ședințe importante. La fel se poartă și cu zâmbetul fără ironie, dar mai ales cu râsul și în general are grijă să nu stârnească priviri atente, pe cele pur și simplu curioase pedepsindu-le, cu asprime chiar, ca pe niște obrăznicii.

De fapt, ani de zile a făcut tot ce s-a priceput pentru a-și trece cât mai neobservate sexul și vârsta. Acesta este adevărul-adevărat și totodată explicația faptului că puțini remarcaseră – și, dintre aceștia, niciunul nu păstrase vie impresia – că indiferent de anii pe care îi avea sau voia să-i arate, era o femeie cel puțin drăguță, plăcută. Își sabota feminitatea, o disprețuia. Sau, mai exact, o sabotase, o disprețuise, dar de-a lungul câtorva ani buni, astfel încât lunile de când revenise la sentimente mai bune față de sine însuși nu reușiseră nici să șteargă urmele, nici să clatine vechea impresie. Trebuise să se afle de plecarea asta – pentru un concediu întreg! într-o mașină cumpărată anume! cu un bărbat de 47 de ani! – pentru ca tinerețea ei să fie descoperită cu cele mai diferite sentimente:

–Formidabil, dom-le! Oare ea o fi împlinit 35?

–Drept să-ți spun, nu m-așteptam! O fată atât de tânără…

–Nici pân-acum n-a prea știut ea ce să facă cu tinerețea, dar asta-i prea de tot!

–Tânără-tânără, dar a dus-o mintea!…

–V-aș întreba eu altfel: toți vă pricepeți numai cum trebuie trăită tinerețea? Că de tovarășul n-am auzit pe nimenica…

Păreri ca acestea – și câte altele, susținute în replică sau în sprijinul lor – aparțin unor oameni de bună seamă apropiați de cei doi, dacă nu prin relații directe de serviciu, măcar prin rude, prieteni, vecini și toate celelalte legături mulțumită cărora nimeni nu poate trece drept necunoscut într-un târg, nici cât îi îngăduie miliția fără viză de flotant.

Aici, vrând-nevrând, trebuie să pornim totuși de la prima vedere.

Femeia încă tânără din dreapta, deci, a zâmbit, dar nu s-a grăbit să răspundă. Mai întâi și-a căutat ceasul medalion printre cutele bluzei, l-a cercetat și s-a încredințat că încă nu era șapte.

–Crezi că stilul tău milimetric mai avea nevoie de încă o demonstrație?

Glasul gâlgâind a râs a neutralizat tenta caustică a întrebării.

Dar chiar și așa, glumeață, întrebarea nu era deloc inofensivă, ba chiar insinua atâtea încât punea sub semnul întrebării proverbul căruia îi ajungeau doi iepuri pentru a ne convinge că poți prinde oricâți, însă numai câte unul. Numărătoarea ar fi o pedanterie exagerată, totuși insinuările trebuie luate pe rând și anume cu prima, cu aceea din care decurg celelalte – cu îndrăzneala de a uza față de el, dacă nu cumva de a divulga o formulă inventată mai ales pentru hazul răcoritor, pe la spate:

–Dom-le, are ăsta un stil milimetric!…

–Te pui cu stilul lui milimetric?!

–Teamă-mi-i – îi mai imita vreunul și ticul verbal – că stilul lui milimetric nu va suporta așa ceva…

Întrebarea mai putea fi pusă și în legătură cu spaimele prin care tocmai trecuse – frânele norocoase de la „Bariera Bucureștilor” abia că dădeau pentru prima oară o logică, un înțeles concret așa-zisului stil milimetric. Stil? Pufnise ea, ajungându-i într-o zi la ureche formula. Încă mai aiurea pica însă al doilea termen: de unde până unde milimetric, când dintre toate câte se pot măsura tocmai asupra lungimilor nu ajunsese să-și exerseze mania preciziei, iar celelalte îi fuseseră trecute cu vederea – inclusiv pentru cererea de a se calcula și procentele cu trei zecimale – până în ziua în care își prinsese la mâna stângă un minunat ceas elvețian cu cronometru, calendar și sonerie de deșteptător?

Ultimul iepure exact în direcția asta o zbughise. Aseară, înainte de a se duce acasă la el, după vreo oră petrecută ca pe ace – ceva reușise să-l smulgă din liniștea lui temeinică în serile din urmă, ea bănuia că nerăbdarea plecării – bărbatul de la volan definitivase programul călătoriei din prima zi și pe baza unui proverb.

–La drum, omul știe doar când pornește… Și întrucât n-avem nicio grabă, în afară de căldură, eu unul așa zic: cu noaptea-n cap n-are rost, dar însă șapte în orice caz nu trebuie să ne prindă la barieră.

Ei bine, până aici bătea întrebarea izvorâtă dintr-o veche deprindere caustică și rostită ca o glumă pe care nu te puteai supăra.