Blog

Trecuse deja o săptămână de când trimisesem cererile de ofertă prin fax și nu primisem niciun răspuns. Doar Babcock BSH, care erau reprezentați în România de Inverco și unde fuseseră de fapt Dinu și cu Adriana în vizită în decembrie, îmi confirmaseră că lucrează la ofertă. Așa că m-am dus la Dinu și l-am rugat să mă lase să le dau niște telefoane ca să-i întreb când ne vor trimite ofertele. Când a auzit cererea mea a făcut ochii mari:

–Cum adică să le dai telefon?

–Simplu! Îi sun, le spun cine sunt, le amintesc de cererea de ofertă și îi întreb când ne răspund la ea pentru că avem niște termene de respectat față de clienții noștri.

–Și ce crezi că vei rezolva cu asta?

–Eu cred că voi obține câteva oferte. Gândiți-vă că sunteți de la o mare firmă din Franța sau Germania și ați primit o hârtie prin fax de la un institut din România de care nu a mai auzit nimeni…

–Cum să nu audă? Am proiectat o mulțime de fabrici în toată lumea…

–În industria cimentului da, dar ipsosul este o altă industrie… Și este foarte posibil ca aceștia să nu știe nimic de noi și nici măcar despre România. Dacă îi sun, atunci le voi trezi interesul și vor realiza că este o treabă serioasă, nu doar o încercare de a mai aduna niște informații… Lăsați-mă să încerc!

–Bine! Dar sună numai la trei dintre ei. La cei mai importanți. Că telefoanele internaționale sunt foarte scumpe!

–Știu cât de scumpe sunt! Am experimentat un an de zile chestia asta pe propriul buzunar… Mulțumesc frumos! Așa fac…

M-am întors în birou, am notat numerele de telefon din reclamele pe care le văzusem în revistele de specialitate și am sunat la șapte firme, nu la trei cum îmi spusese Dinu. Trei firme din Franța și patru din Germania. Și în fiecare caz am provocat confuzie la început, pentru că nimeni nu-și amintea de cererea noastră de ofertă, dar până la urmă mi-au găsit câte un interlocutor cu care am vorbit, i-am explicat ce doream, iar acesta mi-a promis că o să caute adresa noastră și îmi va da oferta cât se poate de repede.

Cum toate convorbirile telefonice au durat câteva ore bune și se făcuse deja ora de plecare spre casă, am plecat fără să văd vreun rezultat practic al acțiunii mele. A doua zi dimineață însă, pe la opt și jumătate, m-a chemat Hari, directorul general, la el.

–Bogdane, mi-a spus el fără nicio introducere, i-ai pe ăia din nou la telefon și zi-le să oprească transmiterea ofertelor, că ni le-au trimis deja de câte trei-patru ori și ne-au lăsat fără hârtie de fax. Probabil că se produce vreo eroare și nu se confirmă transmisia, iar aparatele lor sunt pe automat și reiau mesajul la nesfârșit…

–Sigur! Imediat!

M-am întors în secretariat, am văzut cine ne transmisese ofertele și continua să le transmită, apoi i-am sunat înapoi, mulțumindu-le pentru promptitudine și rugându-i să oprească retransmiterea mesajelor.

Când m-am întors în birou, toată lumea aflase pățania cu ofertele mele, care goliseră provizia institutului de hârtie de fax, iar colegii începuseră deja să facă glume pe această temă…

Eu însă m-am retras în biroul meu și am început să studiez ofertele pe care le primisem. Șase din cele șapte telefoane din ziua anterioară produseseră rezultate, iar ultima ofertă avea să vină și ea în zilele următoare.

Aveam deja neclarități și am decis ca în mesajele de mulțumire să adaug și cereri de lămuriri și unele întrebări referitoare la tehnologie și anumite echipamente. Am redactat chiar în ziua aceea mesajele de mulțumire pentru toți cei care-mi răspunseseră, împreună cu cererile de completări tehnice și le-am depus la secretariat pentru a fi semnate de director (așa era pe-atucni) și a fi transmise înapoi prin fax.

Apoi am plecat spre piața Unirii, unde era sediul celor de la Inverco, cu care stabilisem o întâlnire ca să vedem stadiul ofertei de la nemții lor. M-a primit chiar patronul neamț împreună cu mâna lui dreaptă, o româncă pe care o adusese înapoi de prin Italia și, surpriză, Florin Ștef, un coleg, cam de-o vârstă cu noi, care nici măcar nu știam măcar că plecase de la institut. Însă e adevărat că nici nu-l mai văzusem pe-acolo de când mă întorsesem… Acesta preluase practic legătura cu toate firmele din domeniul industriei materialelor de construcții reprezentate de ei în România. Sediul lor, la parterul și la etajul 1 al unui bloc nou, pe bulevardul Unirii, imediat după magazin, m-a impresionat. Era foarte modern, așa cum văzusem doar în Franța până atunci. Nu făcuseră niciun fel de economie în amenajarea lui și aveau un portofoliu variat de firme, furnizoare de tehnologie și echipamente. Pe mine, în acel moment, mă interesau practic două firme din portofoliul lor, cea de ipsos și una de mașini de însăcuit, de paletizat, elevatoare, benzi transportoare și echipamente pentru încărcarea produselor ambalate sau vrac în camioane și vagoane. M-au asigurat că până la sfârșitul săptămânii voi primi și de la ei oferta.

A doua zi dimineață, de data asta pe la 11, iar m-a chemat Hari! După ce-mi dăduse ordinele de marș, la revenirea de la Târgu-Jiu, după misiunea cu francezii, nu mai avusese deloc treabă cu mine. Iar acum mă chemase la el două zile la rând… Ce s-o mai fi întâmplat de data asta?

–Bogdane, de-acum înainte îți semnezi singur scrisorile către ăștia din străinătate, a intrat el în subiect, ca de obicei, fără nicio introducere. Sigur, o să le contrasemnez și eu, pe spate, ca să se vadă că sunt de acord cu transmisia pe fax. Dar pe față apare doar numele tău.

–Am înțeles domnule director. Dar ce s-a întâmplat?

–Ce să se-ntâmple? A sunat un neamț să întrebe de proiectul tău și m-a cerut pe mine la telefon, pentru că eu semnasem mesajul. Și m-am făcut de băcănie, că nu știam nimic despre proiect… Sună-l pe ăla de la Knauf, rapid, și vezi ce vrea!

Și asta am făcut! Iar de atunci, toată corespondența pleca doar în numele meu, pe hârtie cu antetul institutului, iar directorii puneau doar o viză de transmisie pe spate. Înainte de asta pe fiecare hârtie care ieșea din institut trebuiau să fie cel puțin trei semnături: a șefului meu, a directorului tehnic și a directorului general. Dar nu a celui care o elaborase și știa despre ce e vorba…

Și uite așa, într-o singură săptămână (!), am reușit să declașez două revoluții în comunicarea cu partenerii externi…