Blog

Pentru că de luni chiar aveam treabă la Suceava și pentru că nu voiam să stau 20 sau 25 de kilometri la coadă, așa cum văzusem că se întâmplă pe drumul de dus spre Cluj, am decis să nu mă întorc la București pentru sfârșitul de săptămână și să merg să revizitez câteva mănăstiri din nordul Moldovei.

Cum am ajuns de la Cluj la Gura Humorului, ați aflat deja dintr-o postare anterioară. Sigur, dacă ați citit-o…

Sâmbătă dimineața am pornit mai întâi spre Mănăstirea Humor. Era devreme și nu era deloc multă lume pe-acolo. Totuși, cu excepția interiorului bisericii nu era mare lucru de văzut. Exteriorul era un mare șantier, iar schelele m-au împiedicat să văd zidurile pictate.

Așa că am pornit spre Voroneț. Aici era deja destul de aglomerat. Magazinele, aliniate de o parte și de alta a drumului de acces în mănăstire, erau deschise și destul de pline de turiști.

Zidurile exterioare ale mănăstirii fuseseră renovate și reparate în urmă cu câțiva ani și acum erau fără schele.

Picturile exterioare sunt, din păcate, aproape șterse pe partea de nord a biserici. Și chiar dacă restaurarea lor ar însemna o pierdere a autenticității, mi-aș dori totuși să se facă ceva…

Pe cealaltă parte însă, albastrul acela extraordinar, care a primit chiar numele locului, este la el acasă, iar scena apocaliptică a coborârii păcătoșilor în flăcările ghenei sub ochi celor virtuoși din rai, rămâne epică!

Pentru cei care nu cunosc istoria acestei extraordinare mănăstiri, trebuie spus că Sfântul Daniil Sihastrul i-a atras atenția asupra locului lui Ștefan atunci când a fugit din chilia sa de lângă Putna, trecând munții prin păduri pentru a nu fi numit de domn mitropolit. Dar nici pe vremea aia nu puteai să te ascunzi chiar în gaură de șarpe, așa că Ștefan l-a găsit în pădurile de dincolo de actuala mânăstire și i-a ascultat sfatul de a ridica o biserică în acest loc superb.

Chiar pe dealul din dreapta mănăstirii, cum te duci spre ea, mi-a atras atenția un hotel nou, care ultima dată când am mai fost pe aceste meleaguri încă nu era gata. Acum fusese dat în folosință și, dacă ar fi să mă iau după parcare, era destul de plin… Poate într-una dintre dățile viitoare o să reușesc să stau și eu la acest Popas Domnesc.

De la Voroneț am mers spre sud până la Mănăstirea Râșca, ctitorie a lui Petru Rareș, care, cel puțin așa spune legenda, a mutat piatră cu piatră Mănăstirea Bogdănești, construită pe vremea lui Bogdan I și arsă de tătari pe vremea lui Bogdan III, fiul și urmașul lui Ștefan. Acesta încercase să o reconstruiască însă n-a mai apucat, iar Petru Rareș a decis că este mai sigur să o mute pe  celălalt mal al Moldovei unde era mai ferită de atacurile năvălitorilor. (Și apropos, satul se numește Bogdănești pentru că acolo s-au așezat cei veniți împreună cu Bogdan I din Maramureș pentru a-i alunga pe urmașii lui Dragoș…)

Fiind o mănăstire mai izolată, ea a fost folosită ca loc de exil al călugărilor recalcitranți și chiar a anumitor oameni politici. De exemplu, Mihail Kogălniceanu a fost obligat să petreacă aici șase luni, ca să nu-și poată împrăștia ideile moderniste…

Din păcate și biserica Manastirii Râșca era închisă pentru renovare, însă complet, nu doar exteriorul ca la Humor.

De aici m-am îndreptat spre Slatina, ctitorie a lui Alexandru Lăpușneanu, amplasată chiar sub munte, dincolo de satul cu același nume. Este o mănăstire pe care majoritatea turiștilor încă nu au descoperit-o, iar mie îmi place liniștea și aerul purificat de pădurea care stă să cadă peste mănăstire… Aici se află și mormântul Domnului, care a fost „popit” înainte de moarte și n-a mai apucat să se scoale să „popească” și el „pe mulți”!

Și aici erau lucări de construcție. Din parcare urci printr-un șantier de amenajare a pârâului, unde, oricât de grijuliu ai fi, tot te umpli un pic de noroi. Iar în curtea mănăstirii se renovează și se consolidează clădirea muzeului. Și bine fac, pentru că ținând cont de crăpăturile zidurilor s-ar fi putut prăbuși în câțiva ani.

Ziua mi-am încheiat-o într-o vizită la niște prieteni din Capu Câmpului și cu o cină la pensiunea Acasă în Bucovina, din același sat. De fapt, arareori ocolesc acest loc, unde într-adevăr mă simt acasă!

A doua zi, în duminica Floriilor, am pornit mai întâi spre Arbore. Dar și această biserică era în renovare, complet închisă…

De aici am plecat mai departe spre Putna, dar deja aveam inima strânsă: nu cumva și această mănăstire e în renovare?

Ca de fiecare dată, înainte de a ajunge la mânăstire, mă opresc la biserica din sat, unde, dincolo de cimitir, se află bisericuța de lemn construită de Dragoș la Volovăț și mutată aici de Ștefan pentru a o proteja de năvălitori. Și uite că a avut dreptate și a ajuns până la noi, rămânând cea mai veche biserică de lemn din Europa!

La mânăstire procesiunea de Flori cu ramuri verzi de salcie tocmai termina înconjurul biserici și intra înăuntru. Din punctul ăsta de vedere, nu era momentul cel mai potrivit să încerc să intru și să mă închin la mormântul voievodului.

Așa că am plecat mai departe către Sihăstria Putnei. Și aici, la sihăstrie, este o liniște și un aer curat de munte, care te revigorează. Sunt trei biserici aici: una mică, de lemn, construită pe locul izvorului miraculos, cea din secolul 17, din piatră, un pic afumată, și catedrala nouă, mare și luminoasă. În catedrală slujba era în toi și se auzea tare și clar, chiar de afară.

Pe drumul spre Sihăstrie am văzut în fază aproape finală o serie de construcții noi, masive. La început am crezut că sunt hoteluri, însă mi s-a spus că vor fi cămine de bătrâni. Din păcate, oricât de frumoase ar fi acele locuri și oricât de curat și nepoluat ar fi aerul, dacă vrem să prelungim viața celor mai în vârstă, care nu mai pot avea singuri grijă de ei, aceste așezăminte ar trebui să fie amplasate în orașe, în apropierea unor spitale bine dotate și unde ambulanțele pot ajuge în timp util.

Înainte de a părăsi Putna nu puteam să nu mă opresc la vechea chilie a lui Daniil, cea săpată în stâncă cu propriile sale mâini…

De aici a fugit, știind că nu poate refuza propunerea lui Ștefan pentru o funcție pe care nu și-o dorea.

Și aici s-au întâmplat lucruri noi de când n-am mai fost. Chiar sub chilie, pe malul râului, a apărut un părculeț, cu iarbă și bănci pe care te poți odihni după o zi în care ai alergat de la o mănăstire la alta.

Ultima vizită a zilei am făcut-o la Mănăstirea Dragomirna, aflată la periferia Sucevei. Aceasta, construită mai târziu, are o structură complet diferită de celelalte, fiind mai înaltă și având nava bisericii mai îngustă. Sau poate doar pare așa datorită înălțimii.

Aici s-au oprit vizitele mele din weekend, deși ar mai fi fost multe de vazut. Eu am identificat cel puțin 32 de obiective care ar trebui vizitate în Moldova. Și poate, că vă voi propune într-o zi o excursie virtuală mai lungă…

Însă până una-alta îi sfătuiesc pe cei care și-au propus să viziteze mănăstirile să mai astepte vreo doi ani. Eu am descoperit doar câteva din cele care sunt consolidate și renovate cu bani din PNRR, dar pot fi mai multe. Și e păcat să mergi până acolo ca să vezi doar niște schele!

Ca să nu mai vorbim despre faptul că până la sfârșitul anului viitor ar trebui să fie gata și autostrada A7, o adevărată coloană vertebrală, rutieră, a Moldovei, care o va străbate de la sud către nord și va micșora mult timpul de parcurs…