Zăpada mieilor și drumul meu de la Cluj la Humor
Începutul ăsta de aprilie a fost marcat de revenirea zăpezii, scăderea drastică a temperaturii și vânturi puternice care au viscolit zăpada, în special la munte. Am avut primăvară în februarie, cu temperaturi de peste 20°C, și iarnă în toată regula, cel puțin în anumite regiuni, în aprilie.
Am plecat din Cluj imediat după prânz, am făcut plinul la mașină chiar înainte să mă sui pe autostradă și am mers liniștit, cu viteza de croazieră fixată, până la capătul acesteia dinspre Târgu Mureș. De aici drumul continua pe județene, naționale și chiar drumuri comunale, pentru că actualele aplicații de pe telefon le știu și pe astea și te dirijează pe drumul cel mai scurt sau cel mai rapid, în funcție de setările făcute.
De la Mureș am mers spre Acățari și de acolo spre Sovata și Praid, înainte de a intra pe naționala care vine dinspre Miercurea Ciuc și urmărește linia vestică a Carpaților Orientali spre Gheorghieni. Traversarea satelor din secuime este o experiență în sine, de care, în câțiva ani, odată cu construcția autostrăzii Unirii spre Iași, nu ne vom mai bucura. Eu mă uit întotdeauna după case mai deosebite, încerc să pronunț denumirea în maghiară a localităților și să găsesc legătura cu cea în română. Chestia asta din urmă nu-mi reușește întotdeauna…
Pe măsură ce mă apropiam de Joseni, unul dintre polurile frigului de la noi, temperatura scădea, atingând la un moment dat un minim de -3°C. Cam puțin pentru două zile înainte de Florii! Acolo unde șoseaua era plată, fără diferență de nivel, se putea vedea chiar un strat foarte subțire de zăpadă, care-i speria pe șoferii de duminică până la a se târâ ca melcii, cu toate mașinile bengoase și foarte puternice pe care le conduceau. Pe mine mă enervau pentru că-mi murdăreau parbrizul cu ceea ce aruncau de pe roți, iar configurația drumului și, uneori, traficul nu-mi permiteau să-i depășesc…
În jur și pe marginea drumului, prin pădure sau pe dealuri, zăpada transformase totul într-un peisaj hibernal, mai potrivit pentru Crăciun decât pentru perioada premergătoare Floriilor…
Am intrat în Gheorghieni și drumul a început să se strice. A fost însă suportabil până când am făcut la dreapta spre Lacul Roșu. De acolo și până la ieșirea din oraș era aproape necirculabil. Părea un drum din Ucraina supus unor bombardamente zilnice. Rușine primarului și Consiliului local pentru că au permis ca un drum de importanță națională, e adevarat dintr-un orășel minuscul, să ajungă într-un asemenea hal. Cât de cretini pot fi unii aleși locali pentru a lăsa un drum să se degradeze într-un asemenea hal? Și cum îi mai pot vota locuitorii, care circulă pe acolo în fiecare zi?
După ce am ieșit, cu chiu cu vai, din oraș, mergând cu 10 la oră și încercând fără prea mare succes să ocolesc pe cât posibil gropile, drumul s-a îmbunătățit considerabil. Sigur, mai apăreau gropi din când în când, pentru că abia ieșeam din iarnă, care prin părțile alea chiar e grea, dar în niciun caz nu se compara cu drumul bombardat din oraș!
Undeva între Sovata și Joseni, într-un sat, văzusem prima barză din anul ăsta. Era cam zgribulită saraca… Nu venise din țările calde la primăvara pe care o aștepta!
Până la trecerea munților am mai zărit multe cuiburi goale și o singură altă bărzucă, tot zgribulită…
Voiam să mă opresc la Lacul Roșu, ca să mănânc un kürtos kolacs, dar numai era oprită nicio mașină pe-acolo și totul părea închis.
În Cheile Bicazului iarna continua cu țurțuri imenși atârnând amenințători deasupra șoselei de pe stâncile care înghesuiau drumul. Am trecut dincolo și, dintr-o dată, atmosfera s-a schimbat. Șoseaua a început să se usuce, soarele încerca să spargă norii, iar temperatura a urcat pe plus, chiar dacă n-a trecut totuși de 5°C. Și s-au înmulțit berzele! Acum vedeam mai puține cuiburi goale.
Am realimentat la Piatra Neamț, chiar după ce am terminat o ședință cu șeful și cu colegii pe Teams. Iar de acolo am pus cap compas la Hanul Ancuței, unde m-am oprit să mănânc un excelent mușchi de vită cu hribi (deși mi-a rămas gândul la preparatele de vânat, pe care nu le găsești chiar peste tot, însă pentru alea era necesar și un vin roșu, incompatibil cu drumul rămas la volan), urmat de două deserturi, iarăși destul de rare în restaurante, deși sunt tradiționale, iar mama și bunica le făceau pe vremuri: colțunași și găluște cu prune.
De aici am mers direct la hotel, la Best Western Bucovina în Gura Humorului. Se întunecase între timp, începuse ploaia și mai erau încă destule tiruri pe drum, cel puțin până la bifurcația de la Spătărești, unde eu am ieșit din drumul principal. Referitor la hotel, sunt și altele mai bune și mai noi prin zonă. Dar eu am o istorie lungă aici și mă simt ca acasă. Și încă mai sunt oameni care mă cunosc, de pe vremea când dormeam două-trei nopți pe săptămână la ei. Și asta timp de aproape șase ani…
