Crăciunul la țară
Înainte de Crăciun am plecat la socri, la țară, și am ajuns la timp pentru tăiatul porcului. Pentru mine era un motiv de bucurie. Nu mai participasem la acest ritual de doi ani de zile. Iar înainte de plecarea în Franța începusem să învăț cum se tranșează porcul și chiar să fac anumite operații sub supravegherea celor care știau cum să facă chestia asta. Așa că am reluat acest obicei.
După ce am terminat treaba, ne-am adunat cu toții, cei care munciseră și cei care doar făcuseră galerie, în jurul mesei la o țuică fiartă și la pomana precului. Apoi au urmat câteva pahare zdravene de vin, că de, porcului îi era sete…
Până la Crăciun am reușit să pornesc și mașina și să dau câteva ture prin sat, ca să fiu sigur că pot ajunge cu ea până acasă, după anul nou, când trebuia să ne întoarcem la București.
În ziua de Crăciun s-a umplut casa cu unchi, mătuși, veri, verișoare și nepoți, ca la o nuntă în familie. Toți veniseră de fapt s-o vadă pe mamare Joița, bunica Mihaelei. Mamare, la 92 de ani, nu se mai putea da jos din pat și nici nu prea mai recunoștea pe nimeni. Lili îi adusese străstrănepotul să-l vadă, dar când ceilalți au întrebat-o dacă l-a văzut, nu prea a înțeles termenul de străstrănepot…
La un moment dat m-a trimis soacră-mea la ea să le chem pe cele două verișoare ale Mihaelei, Flori și Victorița, care erau cu ea.
Când am intrat pe ușă, una dintre ele a întrebat-o:
–Da’ ăsta cine e mamare?
Bătrâna m-a măsurat din cap până-n picioare cu un ochi critic, apoi a zis:
–Eee, cin’ să fie, Bogdan…
În momentul ăla, amândouă au pufnit în plâns și au început să se căineze:
–Vai, mamare, pe ăsta-l recunoști și nici măcar nu e de-al nostru, din familie, iar pe noi, nepoatele dumitale preferate, nu!
Le-am transmis mesajul soacră-mii, apoi am ieșit. Când le-am văzut după aceea le-am explicat motivul pentru care de mine nu uitase.
Când am plecat în Franța fusese convinsă că toată lumea o mințea, iar eu de fapt o părăsisem pe Mihaela și cine știe pe unde dădusem bir cu fugiții… Așa că atunci când reapărusem, m-a recunoscut, bucuroasă că nu avusese dreptate și nepoata ei era bine și măritată în continuare!
Oricum, atunci a fost ultima oară când m-a recunoscut și pe mine. În scurtă vreme nu avea să mai recunoască pe nimeni, nici măcar pe soacră-mea, care avea grijă de ea.
Între Crăciun și anul nou am reluat ritualul tururilor de sat, dar pentru că aveam timp, am făcut doar câte două vizite într-o zi, începând cu cei care urmau să plece primii spre casă, pentru că și aici trebuia să fim prudenți și să nu trezim orgolii prin vizitarea unora înaintea altora… Și peste tot trebuia să reiau poveștile despre Franța, despre ceea ce am văzut, despre cum era viața printre străini, cum se muncea acolo, despre oameni și mai ales despre ce știau francezii despre România.
Anul nou l-am făcut acasă, liniștiți, în jurul mesei îmbelșugate, iar pe 2 ianuarie am plecat spre București cu mașina plină cu de toate. Nu chiar așa cum plecam pe vremea când eram stagiari la Fieni, dar pe-aproape…
Înainte de a ajunge acasă am mai făcut un mic ocol, trecând pe la mama, pe la mamaia Lola, bunica din partea tatei, și pe la tanti Zizi, mătușa sau verișoara Mihaelei, niciodată nu s-a știut exact, la care ea stătuse, în anumite perioade din timpul liceului și al facultății. Aveam pentru fiecare dintre ele câte un pachet consistent de mâncare și delicatese tradiționale de la socrii mei.
Iar de a doua zi am luat-o din nou de coadă, la servici…
