Blog

M-am hotărât să public această carte ca un omagiu adus celui care scria aproape în fiecare noapte, mereu pe aceleași blocnotesuri de format A4, întotdeauna cu stiloul cu cerneală verde și care de zece ani nu se mai află printre noi.

Aceste manuscrise scrise cu cerneală verde erau brandul lui, cum se spune acum. Nu știu cum a ales această culoare și nici nu mă interesează. Scria, citea, recitea, modifica, rescria… Abia într-un târziu, când era mulțumit de text, după mai multe versiuni și caiete cu texte corectate, uneori cu cerneală roșie, îl dactilografia. Dar și după aceea, primele versiuni începeau să se umple de corecturi cu cerneală verde, pentru a fi apoi bătute la mașină din nou.

Eu fiind cel mai mare dintre copiii lui și dintre cei ai celorlalte trei familii de prieteni, toți foști colegi de facultate, cinci absolvenți de filozofie – tata, cei trei prieteni ai lui și soția unuia dintre ei, două profesoare de română – soțiile celorlalți doi ­– și mama – care nu reușise să termine matematica pentru că, așa cum scrie tot tata în ultimele lui însemnări, un pic răutăcioase la adresa ei (eu oricum sunt subiectiv pentru că este vorba de mama), „fusese silită să-și întrerupă studiile din cauza unei severe boli de nervi, care o va împiedica să termine vreodată o facultate, dar și să se înțeleagă măcar cu ea însăși”, în anul trei de facultate – cu care am crescut, am avut privilegiul să fiu uitat de când eram foarte mic  într-un colț și să ascult toate discuțiile lor, extraordinar de interesante. Cea care mi-a venit acum în minte (cred că eram deja prin liceu când a avut loc), la care nu m-am mai gândit niciodată până acum sub această lumină, era o comparație între Eminescu și Macedonski. Doi mari poeți, rivali în viața de zi cu zi și enorm de diferiți. Eminescu modifica mereu poeziile, le șlefuia permanent și ajungea să publice numai ceea ce considera că merită, că a atins perfecțiunea. De aceea nu are foarte multe poezii publicate în timpul vieții. Macedonski publica tot ce scria, bine și mai puțin bine, uneori chiar prost. La Eminescu pe fiecare pagină găsești o perlă rară, la Macedonski perlele trebuie căutate îndelung printre grămezi imense de bălegar…

A fost singurul lui roman publicat. Îmi amintesc o recenzie pe care am citit-o în adolescență, în care se spunea că romanul fusese așteptat în cercurile literare ale vremii (așa cum tot el se caracteriza fusese „lider al unui cenaclu literar frecventat de mai toate tinerele speranțe din epocă” – și că a fost publicat târziu datorită lenei. Eu pot să afirm că nu era adevărat. Întârzierile se datorau faptului că era foarte greu de mulțumit cu ceea ce-i ieșea de sub condei, faptului că era un perfecționist al scrisului. Dar nici nu avea foarte mult timp. Munca la ziar îl acapara de dimineață până seara, iar uneori seara pica frânt, fără să mai fie în stare să mai scrie vreun rând.

A mai scris o piesă în trei acte care nu i s-a jucat niciodată… I-a dat-o unui regizor cu care era prieten să o pună în scenă și acesta i-a cerut 30.000 de lei pentru asta. Era o sumă enormă pentru vremea aceea și a renunțat din păcate!

Mai târziu a transformat-o într-un scenariu de piesă radiofonică, pentru că se cam specializase în asemenea scenarii de când se mutase din presa scrisă în televiziune. A avut zece scenarii radiofonice jucate cu distribuții formate numai din actori importanți și multe dintre ele chiar fuseseră premiate la concursul anual de scenarii Radio-TV.

Și a mai scris un roman, terminat în 1981, dar rămas nepublicat.

Nu știu cum mi-a scăpat acesta din urmă. Manuscrisele lui erau depozitate în camera mea, într-un compartiment special al bibliotecii, și citeam tot ce apărea nou, fără ca el să știe. Pot spune că am fost aproape întotdeauna primul lui cititor și critic tăcut…

Oricum, citind acum acel roman nepublicat încă, vă pot spune că nici nu putea fi publicat pe vremea aceea…

Dar să revenim la această poveste cu Iuliana…

Și în această poveste inserează anumite șopârle (cum zicea în monolofurile lui Toma Caragiu) la adresa comunismului, dar suficient de bine mascate pentru a trece neobservate de cenzori.

Am întrebat-o odată pe mama dacă personajul a fost real și mi-a spus că da și că a fost colegă de servici cu o colegă a ei de facultate. Susținea că tata chiar ar fi avut o aventură cu această domnișoară, dar eu nu cred. Nu că n-ar fi avut aventuri, ci că Iuliana ar fi reală! Iuliana era idealul său de femeie, frumoasă, subțire, fascinantă, frapantă, o apariție capabilă să facă o cafenea întreagă să tresară atunci când intra, enervant de nonconformistă și teribilistă, gata oricând să pună totul sub semnul întrebării, fără să se gândească la consecințe, și stimulantă din punct de vedere intelectual.

Prima parte a realizat-o găsind-o pe mama, „o brunetă drăguță, subțire, cu părul până la brâu” – eu mi-o aduc aminte în primele mele amintiri, blondă pentru că a început să se vopsească când eu aveam un an. Din păcate pentru el, în graba de a se căsători nu a apucat să observe că nu erau pe aceeași lungime de undă, aveau o educație și așteptări diferite.Nu-l stimula intelectual așa cum își dorea și nici nu a apucat să-i studieze background-ul familial, pe care l-a acceptat cu mare dificultate. Bunicul, tatăl lui, se pare că s-a opus căsătoriei și s-a ales cu un epitet care l-a urmărit toată viața, neuitând să i-l reproșeze tatei chiar și atunci când era semiparalizat și pe patul de moarte: „Burghez împuțit! Așa mi-ai spus…”

Dar nu este singura contribuție a mamei la acest roman. Pare să fi fost și modelul Crizantemei Astanei, cea cu farsele și scrisorile anonime… Ei bine, se pare că după o perioadă de miere de vreun an și ceva, diferențele culturale și ideologice i-au făcut să se despartă și mama s-a întors la ai ei în Rahova. Ceea ce „ar fi putut rămâne doar un episod oarecare dintr-o tinerețe zăpăcită” – conform notelor lui târzii – s-a transformat într-o călătorie de o viață, pentru că, nu după mult timp, mi-am eu  băgat coada și le-am încurcat socotelile, anunțându-mi intenția de a veni pe lume. Mama, refuzând să mă crească singură, a început să-l reclame la partid și la U.A.S.C.R., acuzându-l de „atitudine disprețuitoare față de clasa muncitoare”! Și totul a culminat cu o ședință de excludere din organizația studențească, care ar fi fost doar anticamera exmatriculării din facultate. Ar fi fost groaznic să i se întâmple așa ceva tatei, tocmai atunci când era deja în ultimul an de facultate. Din fericire, ca în filmele cu suspans, tocmai când se pregăteau să supună la vot propunerea de excludere, a picat vestea nașterii mele. Colegii au început să-l felicite și au uitat de vot, iar el s-a scuzat că trebuie să fugă să-și vadă băiatul abia născut. Ședința s-a întrerupt pentru a nu mai fi reluată niciodată. Trebuie să fi știut eu ceva, dacă m-am grăbit să vin pe lume la șapte luni când eram, cică, doar un pic mai mare ca o lingură! (Povestea asta mi-a spus-o la o bere în Pucioasa, cu doar câțiva ani înainte să plece spre altă lume…)

A treia și ultima influență a mamei asupra romanului se referă la locul unde ajunge Iuliana să fie profesoară.

Pentru că pe vremea aceea era o mare penurie de profesori calificați și pentru că mama apucase să termine 5 semestre din cele 8 necesare absolvirii facultății de matematică, iar tata lucra la Steagul Roșu, ziarul regiunii București, a găsit un post de profesoară de mate într-un sat din raionul Oltenița. Și ea, ca și Iuliana, se cam certa cu toți pe-acolo, considerându-i proști. Copiii însă o iubeau, ca și pe Iuliana, iar această afecțiune îi făcea și pe părinții lor să o susțină. Eu pe vremea aceea aveam 4-5 ani, dar îmi amintesc cum, în unele seri de iarnă, eram numai eu cu tata, pentru că drumul era înzăpezit și rata nu putea să treacă. Și îmi amintesc de gazda ei din sat, doamna Klava care avea trei fete, una aproape de-o vârstă cu mine, iar la celelalte două, mai mari. Am fost chiar la nunta uneia dintre cele mari, când ajunsesem prin liceu. Aventura mamei în satul de lângă Oltenița, dar și ca profesoară de matematică, s-a oprit atunci când se pregătea să o nască pe sora mea prin 66.

În postscriptum scrie că prietenii care i-au citit manuscrisul l-au identificat cu personajele și e normal să fie așa.

Probabil că și-a dorit și el, așa cum era la modă prin anii 50 să lase școala și să plece pe șantier, așa cum făcuseră cei doi eroi ai cărții, dar „burghezul împuțit” de bunicul probabil nu l-a lăsat!

Mișa era inginerul care ar fi trebuit să fie el. Absolvent al școlii tehnice de chimie, șef de promoție, unde a fost coleg cu Cristian Țopescu, și-a dezamăgit profesorii atunci când a dat examen la filozofie.  Mi-a povestit bunica că profesorul lui de matematică și cel de chimie au alergat după el să-l convingă să meargă la politehnică. Lasă că am făcut-o eu! Poate că de aceea chimia a fost întotdeauna singura materie care parcă îmi intra în cap fără niciun fel de efort și nu am avut niciodată vreo problemă în a o înțelege.

Dar nu a profesat nici filozofia, așa cum o făcea „tovarășul conferențiar doctor Barbu Ciobotaru”, deși fusese un student de „foarte bine”, pentru că pasiunea scrisului l-a împins către ziaristică, la început la Revista de Filozofie – aici ar fi putut să mai facă și un pic de filozofie, dacă ceea ce se studia atunci putea fi numit așa – apoi la Viața Studențească, Steagul Roșu, la Scânteia Tineretului (unde a primit primul post de conducere, cel de secretar general de redacție) și mai apoi din 70 la Televiziunea Română (inițial ca redactor șef la Tineret și Copii), de unde a și ieșit la pensie la începutul acestui mileniu.

Și poate că s-a introdus și pe el ca personaj episodic, la începutul romanului. În prima seară a excursiei, Mișa stă la masă cu tov. Mustață și prietena lui și cu un reporter de la Scânteia Tineretului și soția acestuia. Ori tata lucra tocmai la acest ziar atunci când i-a apărut romanul.

Încă ceva. La începutul lui 90 a plecat de-acasă căutându-și Iuliana… Atunci m-am supărat, mai ales pe pretextul declarat – „aglomerația din casă”. Pentru că tocmai se golise casa. Și eu și soră-mea cea mijlocie plecasem deja la casele noastre… O vreme am refuzat să vorbesc cu el și-mi pare rău. Nu am aflat niciodată dacă și-a găsit vreun moment acel suflet pereche pe care și l-a definit în romanul lui de debut. Dar nu cred…

Bogdan Buzdugan

aprilie 2021