Blog

Asta era! De când intrasem în casa „învățătorului divorțat”, de când îl văzusem și descoperisem că numai din vina nevesti-si se putuse alege cu o asemenea faimă pentru toată viața în orice sat, de atunci mă chinuia întrebarea. Ei bine, numai în capul Iulianei se putuse naște această idee, numai ea era în stare să aplice pe pielea ei tot ce citise despre marii exploratori și despre expedițiile lor. Sigur că da, mai toți se căsătoriseră și unii făcuseră chiar și copii prin insule, Americi și Indii – voise să vadă și ea dinăuntru, până în amănuntele cele mai de nespus, viața la țară! Iar bărbatul din fața mea încă o iubea, încă nu putea s-o urască: întrezărise o singură clipă altă lume în existența căreia poate că nici nu crezuse, se agățase de ea cu toată forța lui de om așezat, probabil o și ceruse în căsătorie încercând s-o lege de casa și de satul lui pentru totdeauna; și dintr-o dată descoperise că în fața ei nu conta mai mult decât ca o curiozitate – o împerechere experimentală! Să o urască pentru o curiozitate fără de care n-ar fi ajuns să întrezărască nici ce întrezărise?

În momentul acela puteam să plec, aflasem încă de la început că nu rămăsese niciun fir între ei. În momentul acela trebuia chiar să plec, foarte curând n-avea să-și ierte sinceritatea, n-avea să-mi ierte că-i aflasem jignirea de moarte. Mi-a fost însă neașteptat de greu să ies din casă, învățătorul tocmai se urnise. Cu o frenezie îngrijorătoare mi-a oferit vin, o cină, găzduire peste noapte…

Până la București am gonit apoi cât a ținut mașina, numai întâmplarea sau ceilalți șoferi mă vor fi ferit de accidente. Dar disperarea asta mi-a prins bine – a doua zi eram un om normal.

Câteva zile după aceea m-am învârtit în jurul unei piste. Imprudent ca de obicei, i-am telefonat și tovarășului conf. univ. dr. Barbu Ciobotaru. Dânsul îmi dăduse tot materialul, probabil nu se gândise că gestul ar fi putut avea totuși urmări și evident era unul din puținii care nu știau legenda despre indiscreția ziariștilor. Oricum, chiar și prin fir am simțit surpriza nu tocmai plăcută pe care i-o făceam cu cererea mea, a fost de ajuns ca să nu mai suflu nicio vorbă despre cercetările deja întreprinde. Dar despre Iuliana nu mai știa nimic din noaptea aceea, știți care, ar fi trebuit să-mi dau seama și singur. Frecventează și dumneata „Albina”, a fost singurul rezultat al telefonului.

O să râdeți, dar chiar am frecventat „Albina” în următoarele două săptămâni. Degeaba. Se schimbase lumea, sigur că da, m-a izgonit de acolo nu mult comentata atmosferă, nici zădărnicia cercetărilor, ci tocmai „zădărnicia zădărniciilor” – cum se spune în Biblie. În limbajul nostru laic, asta înseamnă că m-a gonit tocmai acea tristețe care mă copleșește când colind, rar, coridoarele fostei mele facultăți fără să întâlnesc vreun chip cunoscut printre cele mai tinere. În fine! Singurul rezultat al celor două săptămâni de cafele și coniacuri la „Albina”, în afara câtorva cunoștințe interesante care, iarăși, nu țin de subiectul nostru, a constat în ideea care avea să pună capăt cercetărilor mele. Acolo mi-a venit.

Îmi pare că am mai renunțat o dată chiar în aceste pagini să vă explic de ce o idee simplă, cea mai simplă din toate, se ivește întotdeauna ultima. Vă asigur încă o dată că nu merită. Explicația este întotdeauna atât de complicată încât îți vine să plângi de simplitatea ideii pe care o precede. E și periculos pe deasupra: se poate întâmpla să sfârșești prin a suspenda bunătate de idee exact pentru că este fermecător de simplă – prea simplă, simplistă etc. Putem deci să renunțăm a doua oară. Pentru cine are totuși obiecții, aș putea demonstra pe loc, intercalând cel puțin două pagini între acest rând și acela în care aș ajunge să spun că, bând o cafea la „Albina”, mi-am amintit de numărul de telefon aflat în însemnările tovarășului conferențiar.

De-acum ideea v-am spus-o. În aceeași seară o și aplicam, ceea ce a dus la o amabilă convorbire telefonică cu domnul doctor Iliescu. Din care am aflat că până la iarnă e ca și imposibil să discut cu Iuliana așa cum discut cu el, binecuvântatul motiv fiind că a plecat cu o echipă de geologi undeva prin Maramureș. Nu se știe exact unde, ultima scrisoare fiind expediată acum trei săptămâni din Târgul Lăpuș, față de precedenta care a fost depusă direct la tren fără să se menționeze gara.

Așadar punct. Țin să precizez însă că e prima oară când un semn de punctuație, un „semn mic și rotund” după cum sună și definiția lui, se pune singur și împotriva voinței mele. Nu știu alții cum sunt, dar eu am fost obișnuit să-l știu la dispoziția mea cu întreaga familie care-i poartă numele, îmi făcea plăcere că pot hotărâ soarta fiecăruia, că pot chiar abuza de oricare. Dar emanciparea a ajuns până aici precum se vede, pe zi ce trece tot mai puține rămân cele asupra cărora putem hotărâ noi, fie după logică fie după bunul plac. Și nu-i departe ziua când și la noi înșine ne vom uita cu respect și curiozitate, așa cum m-am uitat eu la punctul care și-a permis…

De nu cumva ziua aceea a și venit! Iată: eu am căzut pe gânduri în fața celei mai simple și mai fugitive întâlniri dintre hârtie și stilou, în loc să iau drumul Maramureșului. O invidiez pe Iuliana și n-am încotro, trebuie să mă mulțumesc cu acest sentiment nu prea onorabil, faptul că nu-i pot lua urma nu depinde de mine deși eu ar urma să o fac. Dar în tot planul semestrial al ziarului meu nu figurez – nu m-am gândit de anul trecut și gata, nu figurez, așa îmi trebuie – cu o deplasare în Maramureș. Vă dați seama, Maramureșul deține o cu totul altă poziție față de Capitală decât Oltenița – ar vrea cei din Baia Mare să facă schimb, dar s-au trezit cam târziu, geografia a fost de-acum aprobată. Și deja au survenit câteva evenimente neplanificate, fondurile de deplasări sunt deja depășite, ca să nu mai vorbim că planul meu personal e mai încărcat decât l-aș putea dori chiar dușmanilor – ar însemna să rămân fără ei, ca un erou pozitiv, ceea ce ar fi mult mai grav decât dacă în baza aceluiași plan ar rămâne ei fără mine. În fine, tot ce aș mai putea face azi ar fi să-mi adun argumente și la ședința de poimâine să mă propun pentru semestrul al doilea. Dar asta ar prelungi discuțiile în ședință și chiar în caz de reușită n-ar însemna decât să aștept iarna, când Iuliana…

Of, doamne! Eu nu-mi pot totuși permite să aștept iarna. Am promisiuni că până atunci toată povestea aceasta cu Iuliana se va afla în mâinile dumneavoastră. Eveniment plăcut și abia aștept fără îndoială – vorbesc din punctul meu de vedere, se înțelege – dar condiționat tocmai de acest ultim manuscris.

A propos: închipuiți-vă că are și acest manuscris o poveste! De altfel v-am și promis-o dacă nu mă înșel, oricum găsesc printre notițele mele obligația să v-o spun. Rezumând ca și până acum, iată despre ce este vorba: n-a fost unul, dar măcar unul care să fi citit – în numele dumneavoastră, adică la rugămintea mea – copia dactilografiată a celor trei manuscrise și să nu-mi fi cerut un asemenea final. Ei sigur, nu exact ca acesta. În orice caz toți mi-au cerut o încheiere, mai precis o altă încheiere. Pentru că inițial toată povestea cu Iuliana se sfârșea așa cum se sfârșise, adică așa cum niciunul dintre eroii ei nu și-ar fi dorit. Într-adevăr nu era un final prea fericit – au spus-o și cei care l-au trăit, au spus-o și cei care l-au citit, am spus-o și eu începând această frază cu un „Într-adevăr…” Din păcate însă, de aici încolo pozițiile celor trei părți n-au mai coincis: cei care l-au trăit n-au mai putut ori n-au mai vrut să-l modifice, îi privește; cei care l-au citit mi-au cerut să-l modific și vă asigur că argumentele lor nu erau chiar de ignorat; iar eu – pomenindu-mă într-o asemenea situație, pe care n-o doresc decât celor mai fideli prieteni întrucât m-a obligat să ies din anonimatul curierului de fapte diverse, adică din ceea ce fac ca ziarist și din ceea ce făcusem până aici cu cele trei manuscrise – eu, deci, am adăugat paginile care se vor încheia cu următoarea, aceasta fiind scrisă până la ultimul rând. Sau dacă țineți să fie totul limpede între noi, am încercat să vă despart de Iuliana într-un mod cât mai agreabil. E tot ce am putut face pentru dumneavoastră, credeți-mă. Doar v-ați dat seama că este o ființă imposibilă, incomodă cel puțin, nu are nimic sfânt cum bine se zice și, pur și simplu, nu văd cum s-ar putea despărți cineva de ea fără să-și regrete liniștea, echilibrul sau, hai să zicem, fericita indiferență de mai înainte. Eu unul, care nici n-am cunoscut-o măcar, mărturisesc că n-am izbutit.

aprilie 1965 – ianuarie 1968

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.