Blog

Și uite așa am ajuns să-l cunosc pe tovarășul asistent Tăzlăuanu. Un tip masiv și plesnind de prosperitate, jovial, cu gesturi largi, mereu gata să izbucnească în hohote care umpleau încăperea. A fost pentru mine o surpriză, după vorbele Iulianei mi-l închipuisem cu totul altfel. Iată, de aceea zic eu că nu-i o treabă să cauți cu lumânarea oamenii adevărați din spatele unor descrieri mai mult sau mai puțin literare. În ce mă privește, ca autor, chiar îi evit pe cei despre care am scris vreun reportaj, îmi vine, zău, să mă las de meserie când îi văd străduindu-se să semene cu descrierea mea.

Dar dacă prietenia mă împinsese până acolo, până în fața lui Tăzlăuanu, nu-mi rămânea decât să merg mai departe. Și am mers: am rezistat la măsurătorile pe care le-a întreprins asupra mea aflând pe cine caut, a trebuit să inventez pe moment un pretext cât mai plauzibil și nevinovat, după care mi-am scos notesul și am așteptat. Transcriu în continuare din notes, reparând doar prescurtările: „Studenție – relații nu prea bune. Cam zurlie (cuvântul lui, a stat să-l caute), învăța foarte bine și credea că are dreptul orice. Crescută rău acasă – prea multă libertate – nicio bătaie. Intelectuali vechi. El (secretar) se ciocnise des cu ea = sancțiune. Imoralitate cu cadre didactice – interveneau s-o apere. Mare surpriză = nu și-a aranjat nimic pentru repartizare, refuzat asistentă Oradea. Primit repartiție din oficiu – schimb etc. Anul trecut mai era profesoară lângă Oltenița. Greaca??? Nu știe cine mai poate da relații, nu avea prietenii în facultate – încrezută.” Atât. Adică atât e notat, pentru că la plecare, când aveam notesul în buzunar, Tăzlăuanu a ținut să mă întoarcă definitiv la părerea Iulianei. Râdea: „O s-o găsiți ușor, nu vă fie teamă. Mergeți la raion și întrebați. Nu cred să-și fi schimbat decât cel mult blana, mare minune dacă n-o s-o știe chiar portarul! Hă-hă-hă!”

După tentativa asta aproape că nici prietenia nu-mi mai părea un motiv suficient. Cine știe ce „Hă-hă-hă!” mă mai aștepta. Încăpățânarea m-a dus totuși până la Oltenița.

E de la sine înțeles că n-am întrebat de Iuliana la poarta raionului. Sincer să fiu, cel mai mult m-am temut de un răspuns pozitiv din partea protarului. Ce m-aș fi făcut atunci? Îmi găsisem și niște treburi profesionale pentru deplasarea asta, abia la sfârșitul discuției cu unul dintre secretarii raionului de partid am adus vorba de Iuliana. L-am așteptat cu inima cât un purice, abia când l-am văzut încrețindu-și fruntea am îndrăznit să-mi reiau respirația. „Dar eu sunt nou venit în raion. Să întrebăm la sfat.” M-am grăbit să-i opresc gestul spre telefon, am pretins că nu merită atâta efort, că-i numai o curiozitate personală de fost coleg și poate am să trec eu pe la Sfat înainte de plecare. Dacă îmi mai rămâne timp. Dar de la ușa secretarului până la cea a secției de învățământ nu m-am oprit decât să întreb cum ajung.

O femeie urâtă și neglijentă, zbârlită, pe deasupra și speriată de legitimația mea. Șefa secției. Nici nu-mi vine să răsfoiesc notesul, de altfel parcă o aud: „A plecaaat, nu mai e la noi!” Se bucura atât de vădit încât în clipa aceea am știut că ar fi în interesul meu să plec până nu deschide iar gura. Dar nu numai că n-am plecat, tocmai eu i-am deschis din nou gura: „Nu s-ar zice că aveți prea mulți profesori calificați și totuși vă bucurați de un transfer!” Atunci s-a dezlănțuit. I-ar fi dat și două transferuri numai să plece, dar regiunea n-a fost de acord și a plecat cu demisie. Eu nu știu ce le-a făcut Iliescu, de aceea pot să mă mir că se bucură ea. Și nu numai ea. Să-mi dau seama: ajunseseră să se bucure când lipsea de la seminariile metodice lunare, auzi, să se bucure de o absență care le micșora procentul! Până acolo îi adusese. Pentru că atunci când venea, făcea întotdeauna scandal, la ea toți erau niște proști, indicațiile metodice nu făceau nici cât o ceapă degerată, critica până și manualele tipărite, chiar și programa analitică pe care, cum probabil știu, ministerul o întocmește și e lege. N-o respecta la catedră, a scos din clasă un inspector, pe altul a încercat să-l compromită, cică a atentat la ea. Om vechi, de zece ani în raion, decorat recent, prima oară când îl reclama cineva. Și cine? O provocare, fără îndoială, trebuie să știu că nici n-avea la ce atenta, pe aici se aude că la București nu era câtuși de puțin ușă de biserică. Nu-i vorba că nici în comună, unde îmi dau seama că se află și ce nu faci, d-apoi ce faci, s-a încurcat întâi cu doctorul de era s-o bată nevastă-sa, pe urmă cu un învățător divorțat. De la comună au cerut mereu să fie schimbată, dar nu s-a putut, că era titulară și venise cu repartiție guvernamentală. Dar   și-au făcut cruce cu amândouă mâinile când au scăpat de ea, cu toate că, poate am auzit, e printre primele comune cooperativizate din țară…

L-a chemat în birou și pe inspectorul-victimă. Un individ libidinos și slugarnic, la vreo 35 de ani, îi lipseau dinții din față și cam fonfăia. După îmbrăcăminte l-ai fi putut bănui printre aceia abonați la chelneri, să fie târâți până până în fața ușii în fiecare seară la ora închiderii. Cămașă mototolită și un fel de cordon care voia să închipuie cravata, mânecile hainei se sfârșeau cu scame în loc de tiv, probabil dormise noaptea cu pantalonii pe el… Și ăsta mai era tipul care trebuia compromis! Am refuzat să discut cu el, după ce a ieșit din birou i-am reproșat șefei de secție că tolerează o asemenea înfățișare. Drept care iarăși a început să-mi turuie: trebuie să știu că are o familie foarte grea, și-a ținut 4 frați în facultăți și ultimul abia la anul termină, el nici nu s-a însurat ca să-i poată întreține (eu mă întrebam cine l-ar fi luat), altfel e un exemplu de conștiinciozitate și corectitudine, pe merit a fost propus pentru decorație…

N-are rost să continui. Până la prânz am lucrat cu înverșunare, înciudat, în primul rând pe mine mi-era ciudă – toată aventura mea la Oltenița se confirma stupidă, așa cum și promisese să fie. N-am fost în stare nici până azi să scriu ceva cu datele strânse acolo, n-aveau nicio legătură cu Iuliana, dar numai când văd pe coperta notesului „Oltenița” îmi vine să-l arunc, necum să-l deschid.

Imediat după-amiază am pornit spre București, mă și bucuram că peste o jumătate de oră aveam să fiu acasă – exact la ieșirea din oraș un indicator m-a întors cu gândul la Iuliana. Doar 20 de kilometri și drumul se arăta destul de bun cel puțin la începutul lui – am tras de volan spre stânga fără să mă mai gândesc. Nu mă puteam întoarce așa, doar cu încă un „Hă-hă-hă!”

Și nu m-am întors așa! Experiențele dimineții mă învățaseră minte: am evitat sfatul, am evitat școala, am încercat în ultimul moment s-o evit și pe soția doctorului – el lipsea din comună – dar asta nu mi-a reușit. Și nu prea regret. S-a dovedit o femeie de bun simț, n-am să înțeleg niciodată cum a ajuns să-i facă scandal Iulianei, pentru că într-adevăr îi făcuse. În plină uliță, încă! Mi-a părut mai cu seamă o femeie resemnată, prea devreme resemnată. Infirmieră, se căsătorise când el era student, își făcuseră obișnuitele planuri mari și frumoase, dar de 5 ani ședeau acolo, fără vreo perspectivă de plecare. Tristă și banală e lumea câteodată! El fusese în facultate ceea ce se cheamă un „băiat de viață”, păreau că toate îi vor merge din plin, dar cum dăduse de oarecare bunăstare, se cumințise. Mai bea pe la câte un țăran până în zori, mai punea mâna pe câteo muiere, mai făcea curte câte unei învățătoare, de vreun an aveau mașină și mai plecau sau, mai des, pleca el la București – asta era tot! Cu Iuliana? Se încurcaseră în absența ei, fusese vreo două săptămâni plecată la părinți, nu știe cum a fost. La întoarcere a mai întârziat el de câteva ori până s-a aflat unde întârzie – pe urmă s-au liniștit. Ea, Iuliana, n-ar fi fost o fată rea, era inimoasă, harnică, mereu se înfierbânta cu vreo idee nouă și ajungea la cuțite cu directorul, ori cu președintele, ori cu raionul… Cam băgase zâzanie în cancelarie, dar copiii o iubeau și oamenii se iau după gura lor, cei mai mulți îi țineau partea în sat și acum o regretă. Dar era așa, cum să-mi spună, parcă nu era pentru acolo. Citea prea mult, săptămâni în șir nu ieșea din casă, nu-i plăcea să facă vizite și nu-și găsise un anturaj printre intelectualii comunei… Tocmai vara, când se adună tineretul plecat pe la școli, când e mai vesel, tocmai atunci ea nu era. Și cel mai mare rău și-l făcea închipuindu-și că poate să spună cu glas tare tot ce-i trecea prin minte. Aici, ca în orice sat, sunt ambiții vechi, țăranul încă e învățat să respecte funcția nu omul și când ajunge funcție cere același lucru de la ceilalți – aici nu e iertat cine îndrăznește să nu-și plece capul… Ei, soției medicului, îi părea totuși rău după ea, până să se întâmple în lipsa ei ce s-o fi petrecut se împrieteniseră oarecum, venea la ei și parcă toată casa arăta altfel.

L-am vizitat și pe „învățătorul divorțat”. Extrem de suspicios și rezervat, multă vreme nici n-am putut lega cu el o discuție cumsecade. Într-un rând mi-a părut chiar că am fost dat afară: „Vă răciți gura. Ce știu numai eu despre ea nu vă pot spune, ce v-aș putea spune știți și dumneavoastră. Așa că…” I-am dezlegat limba când aproape nu mai credeam și încă printr-o simplă întâmplare: i-am spus cam într-o doară de vizita făcută înainte soției doctorului. „Vi  s-a spus că Iuliana s-a încurcat cu doctorul, nu-i așa? Vă spun eu că-s doar vorbe. Vorbe de clacă… O fi încercat el, asta se poate, dar eu știu că Iulianei îi era milă de el, îl ocolea cum își ocolea propria cumințire, am auzit-o eu spunându-i că se uită la el și parcă și-ar vedea moartea. Dacă vă interesează, din cauza lui a și plecat: «În preajma lui nu pot nicio clipă să uit că la capătul drumului mă așteaptă moartea», zicea.”

Eu pe doctor nu l-am văzut, dar am avut senzația neplăcută de care fugise Iuliana chiar în fața învățătorului. Nu arăta mai mult de 38 de ani, sub robustețea lui țărănească se bănuia însă începutul unei ruinări definitive. Deși s-ar putea ca numai tristețea ochilor să-mi fi trezit o asemenea bănuială.

L-am întrebat dacă nu discutaseră despre venirea ei acolo. Nu discutaseră. A avut chiar impresia că Iuliana chiar evita subiectul. Dar din crâmpeie, din vorbe aruncate când și când înțelesese că ceva se întâmplase la repartizare: o jignise ceva, careva – se întâmplase în tot cazul ceva ce nu putea uita și nu-i convenea să-și amintească. „Eu n-am ajuns aici pentru că aș fi dintre aceia care n-au loc în București”, i-a spus directorului într-o ceartă. Și părerea mea este că a adus-o aici, afară de întâmplarea aceea de la repartizare, curiozitatea. Nu știu cât de bine o cunoașteți dumneavoastră, dar avea o fire în stare s-o ducă unde și-a înțărcat mutu iapa doar așa, să vadă de ce a înțărcat-o tocmai acolo și n-a înțărcat-o acasă. Eu sunt fiu de țăran și n-am lipsit din sat decât pentru școli, în oraș nu mă simt însă la largul meu nici când merg cu treburi de câteva ceasuri. Cam tot așa se simțea și Iuliana aici, am văzut eu. După fiecare drum la București nici nu te puteai apropia de ea două-trei zile. În anul al doilea nimeni n-o mai aștepta, dar la sfârșitul vacanței s-a întors și parcă se mai obișnuise. Sau nu obișnuință era, atâta doar că nu se mai văita, nu-și mai făcea sânge rău mai ales că de văitat nici înainte n-o auziseră decât puțini și rareori. Multă vreme după aceea n-am înțeles ce-o ține, de ce nu pleacă, de ce se bate cu toți și rezistă cu dinții încleștați – nu era de-a noastră și treburile bune pe care le-a făcut cât a stat pe-aici nu atât de dragul nostru le-a făcut. Țăranii o iubeau pentru că o iubeau copiii lor, o iubeau și pentru că nimeni n-a auzit-o vorbindu-le de sus, obraznic, o iubeau și pentru că simțeau că pentru ei se ceartă cu toți, chiar dacă nu înțelegeau bine despre ce era vorba în fiecare ceartă. Dar adevărul numai eu îl știu: nu se simțea bine în preajma lor, ținea la ei într-un fel aparte, care se putea împăca nu știu cum și cu disprețul. Spunea că toți miros urât, oricât se spală parcă tot nu s-ar spăla, că nu știu să se îmbrace și că, în general, se ridică foarte greoi spre civilizație, preferă să o coboare pe ea la nivelul lor. Abia copiii lor, mi-a spus, vor ști să nu cumpere de pe Lipscani atunci când au în buzunar o mie de lei și vor s-o dea pe haine. I se părea, bunăoară, de neînțeles de ce, la jumătatea secolului douăzeci, e nevoie de muncă de lămurire pentru ca țăranii să respecte, în interesul lor de fapt, tehnica, știința agronomilor, a doctorilor… Odată mi-a dat de înțeles că toată viața ei aici nu înseamnă mai puțin decât dacă ar fi plecat peste mări și țări, să studieze civilizația unui trib de indieni.”

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.