Blog

Spre deosebire de cei care vi s-au confesat până aici, conformându-se, mai de voie mai de nevoie, unei butade care n-a ajuns moto numai printr-o stângăcie, eu n-am să vă spun povestea cu Iuliana. Sau, mai precis, n-am să vă spun aceeași poveste cu Iuliana. Să vă explic: în primul rând eu n-am avut nicio legătură cu povestea pe care acum o știți și o prea știți, până de curând habar n-am avut de existența vreunei Iuliana, dar-mi-te de ceea ce i s-a întâmplat când avea cea mai frumoasă vârstă; în al doilea rând – acesta fiind rândul cel mai important, tocmai de aceea am și ținut să încep cu o precizare liniștitoare – presupun că n-ar mai fi de citit încă o versiune, a patra, pe care aș fi putut-o inventa la urma urmei dacă toate cele clasice n-ar fi totuși triade.

Deși n-am să vă spun…

Ei da, dar atunci butada pe care mărturisesc că eu am înjumătățit-o pentru copertă devine inoperantă. Nimeni n-are să știe și prin urmare nimeni n-are să-mi poată spune cine sunt. Și dacă cel de-al doilea „nimeni” e ca și rezolvat – în definitiv mă privește, eu pierd și n-am decât să recurg la metodele autocunoașterii – cu primul încă nu știu ce să fac. Ceea ce e foarte grav. Pentru că din moment ce ați pus mâna pe carte vă aflați în dreptul dumneavoastră pretinzând cunoștințe noi, bineînțeles cu excepția cazului că-i preferați pe acei foarte simpatici autori care se străduiesc într-atât să vă epateze încât până la urmă uită să vă mai comunice și de ce au voit tocmai una ca asta. Deși, dacă ați reușit să ajungeți până la această pagină 124 s-ar cuveni să nu vă mai și jignesc. Vă cer scuze, iată, și las exceptarea – pentru că tot am scris-o – exclusiv pentru excepții.

Între timp…

Pentru istoria literaturii – cine știe? – s-ar putea să devină o problemă, o temă de cercetare acest echivoc, așa încât precizez: nu „între timp”, ci chiar în timp ce stiloul meu transforma prin mișcări concentrice ultimul punct al alineatului precedent într-o îngrozitoare pată de cerneală verde, în timpul acesta deci, am găsit o soluție și pentru dumneavoastră. Cea mai simplă – doamne, ce simplă! Atât de simplă încât renunț să mă mai mir de ce am aflat-o abia când ajunsesem să cred că nu mai există niciuna acceptabilă. Atât de simplă încât nu mă îndur să vă explic de ce renunț să mă mai mir și de ce am descoperit abia la urmă soluția care ar fi trebuit să-mi vină prima – e prea complicat și soluția în sine e, cum v-am mai spus, extrem de simplă.

Am să mă prezint pur și simplu.

Numele meu e cel de pe copertă. Mă rog. E o nedreptate, recunosc, dar recunoașteți și dumneavoastră că un nume trebuia să se afle acolo – în ziua de azi nu ne mai putem permite nici cea mai mică lipsă de amabilitate față de istoria literaturii, cu atât mai mult cu cât dânsa a instaurat, prima, această manieră elegantă în relațiile cu contemporanii săi. E clar deci că azi nu mai poate apărea o carte anonimă. Nici copiii nu mai cred că i-a adus barza, d-apoi că o carte s-ar scrie singură! Dar evitând o asemenea sursă de ridicol oare n-am fi căzut în alta – și mai și! – dacă apăreau nici mai mult nici mai puțin de 5 (cinci) nume pe o copertă care acoperă doar 239 de pagini? Nedreptatea rămâne nedreptate, nu e nevoie să-mi atrageți atenția, știu și eu că explicațiile niciodată nu scuză. Sper totuși să înțelegeți că nu aveam la îndemână decât obișnuita metodă academică: ei erau patru și nu puteau fi despărțiți – dar am pus numele fiecăruia înaintea textului care-i aparținea, ați remarcat, nu-i așa? – numai eu eram unul singur. Așadar cel de pe copertă e numele meu.

Doamne! Când mă gândesc ce-o să mai iasă și din asta…

Vă cer scuze anticipat pentru următoarea abatere de la subiect, dar îmi notasem să fac precizarea de mai jos.

O curiozitate lesne de înțeles în fond, m-a îndemnat să fac să circule – într-un cerc restrâns, evident – o copie dactilografiată a celor trei manuscrise. Acesta, care se naște chiar în clipa de față, al patrulea deci, nu exista pe vremea aceea nici măcar ca idee. Am să relatez mai încolo și povestea lui, mi-am notat. Deocamdată vă spun de cele trei care, puse cap la cap și dactilografiate, circulau printre prieteni. Ei bine, parcă s-ar fi înțeles între ei să-mi spună – uneori pe lângă alte păreri, dar cel mai adesea chiar în locul lor – că m-au recunoscut fie în Mișa, fie în Barbu, fie în amândoi. O prietenă care între timp m-a strecurat și ca erou într-o schiță – și iată, am prilejul să mă răzbun! – mi-a făcut cu acest prilej mărturisiri complete. Zicea că sunt atât de eu însumi în dosarul căruia tocmai îi păta coperta cu cafea, încât pur și simplu nu-l poate judeca obiectiv. Și n-a fost chip să-i schimb părerea, insistând prea mult aș fi riscat să și-o schimbe în primul rând pe aceea care mă privea. Care mă și interesa, poftim!

Altcineva, de data asta un coleg, a tot amânat să-mi spună părerea până și-a rătăcit notițele, dar când s-a întâmplat să bem câteva coniacuri împreună am izbutit să scot de la el că în general e interesant, mai am însă de lucru pe text. Cică mi s-ar vedea prea mult mâna în toate, că n-am reușit să-mi schimb stilul după personaje, că el își notase chiar expresii și cuvinte pe care le foloseau toți patru, dar mai ales eu.

Partea oarecum veselă a întâmplării este că această ultimă observație mă persecută și acum. Acum, chiar acum, când scriu. Ei bine, am ajuns până acolo încât îmi suspectez fiecare frază, fiecare tic verbal sau grafic – iată și acest „Ei bine” pe care mereu îl folosea Mișa, ba și „iată” era cuvântul lui – auzi, „cuvântul lui”! în fine, ca s-o scurtez, nu mai pot scrie nimic cu dezinvoltura senină de altădată. Atâta doar că am inversat bănuiala: mă tem să nu fi împrumutat eu după ce am citit și răscitit manuscrisele, să nu-mi fi pierdut eu stilul – țin minte precis că încă de la prima lectură m-au zgâriat multe imperfecțiuni în exprimările celor patru, o lipsă de stil care le trăda diletantismul sau, dacă vreți lipsa pretențiilor literare. Da, dar din acest punct de vedere nu prea îmi vine să zâmbesc cu toată fața. Pentru că – și cu asta continui să mă prezint, cum v-am promis – eu cu scrisul îmi câștig pâinea cea de toate zilele. Chestia cu pâinea e doar un fel de a zice, bineînțeles, îmi iese un meniu complet pentru toată familia, plus cafeaua, coniacul și benzina pentru mine. E un amănunt meschin dacă vreți, dar așa cum știu eu pe cineva care obișnuiește să exclame „Am o fată de crescut, domnule!” ori de câte ori e surprins ținându-se cu amândouă mâinile de scaunul său cu perniță, am ținut să se știe că aș putea avea și eu motive din cele mai pământești pentru a-mi respecta scrisul. Chiar dacă nu scriu pentru eternitate, nici măcar pentru luna viitoare când s-ar putea să ajung pungă, ci pentru mâine; chiar dacă am obligația să nu exagerez în subtilități, ci să conversez cu oricine în tramvai, după un prânz îmbelșugat, în pauza meciului sau cine mai știe în ce cadru poate fi citit un ziar, chiar dacă…

Ajunge. Plecasem de la o precizare – raporturile mele adevărate cu cei patru. Ei bine, sunt pur și simplu jignitoare bănuielile că m-aș ascunde în spatele celor doi bărbați! Întâi că nu mi-ar ajunge doi bărbați, chiar lați în spate, pentru a mă ascunde cumsecade. Al doilea, că propunându-mi să mă ascund m-aș pricepe s-o fac fără să stârnesc bănuieli. Al treilea, eu am avut întotdeauna mai multă încredere în femei, care încă îmi par cea mai sigură ascunzătoare. Drept care am să mărturisesc că eu unul m-am recunoscut în toți patru, dar dintre toți cel mai mult în Iuliana. A se reține verbul: m-am recunoscut, nu „m-am ascuns”. Și dacă argumentele pe care m-am trudit să le adun nu-s convingătoare sau nu vi se par dumneavoastră convingătoare, ceea ce e totuna, atunci pur și simplu nu mai am ce face. Din momentul majoratului fiecare e liber să creadă ce vrea, bineînțeles în limitele unanimității – și n-o să mă apuc tocmai eu să încalc Constituția. Dar întreb: oare nu s-a mai pomenit ca cineva să se recunoască în patru oameni diferiți și în mod deosebit într-o femeie pe care nici măcar n-o cunoaște?

Pentru că, se cuvine să precizez, deși am căutat-o cu deosebită insistență – printre altele tocmai în vederea acestei încheieri – n-a fost chip s-o întâlnesc pe Iuliana. „Printre altele” am scris – și așa e. Am notat ceva mai sus, e drept că nu suficient de explicit, încă un motiv de ordin personal. Dar principalul motiv, cel care m-a făcut să insist în căutările mele nu-i absolut de loc de același ordin. E vorba de singurul prieten care a citit cele trei manuscrise fără să emită vreo bănuială à propos de asemănările dintre Mișa și Barbu și dintre ei și mine. Mai mult decât atât: l-am întrebat eu în mod special și mi-a răspuns – ce credeți! – că „Nici nu contează! Eu pot foarte bine să iau totul ca o convenție…” Ei bine, acest unic prieten adevărat s-a interesat în mod deosebit de Iuliana: „Aș vrea s-o întâlnesc și eu!” a oftat, închizând ochii de plăcerea gândului numai.

A doua zi pornisem în căutarea Iulianei.Nu glumesc deloc, exact a doua zi mă aflam în secretariatul Facultății de geografie. Propriile interese se mai întâmplă să mi le amân până mor așa cum s-au născut, adică nerezolvate, dar când e vorba de prieteni nu încape la mine nicio întârziere. Iar dacă de data asta s-a întâmplat să nu reușesc oricât m-am străduit, sunt cel dintâi care regret. Dar a fost realmente peste puterile mele, cum de altfel se va vedea în cele ce urmează.

Nu-s superstițios, dar la facultate, în secretariat, am pășit cu stângul. Țin minte precis: stângul e piciorul la care am întotdeauna „probleme” și tocmai pe el am fost călcat chiar în pragul ușii. Și totul a continuat să-mi meargă în secretariatul acela așa de parcă superstiția sau cineva cointeresat ar fi ținut morțiș să mă arunce în bezna misticismului. Încăperea era arhiplină ca și pe vremea mea în zi de bursă, de funcționare nu mai spun nimic – am început să cred că numai cele cu nervii zdruncinați sau măcar slabi sunt angajate pentru birourile în care vine publicul, se pare că e chiar o regulă și nu i-am aflat noi rațiunile. Într-un cuvânt, nimeni n-avea timp și chef să caute pentru mine un dosar de arhivă. Și dacă nici legitimația mea de ziarist n-a avut vreun efect măcar asupra celei mai tinere funcționare – o fetiță tare timidă altfel, părea de curând angajată și mă tem că îmbunând-o chiar, cine știe dacă se pricepea să mă servească – înseamnă că nu mai era nimic de făcut în secretariatul acela.

Circulă printre noi tot felul de legende și pe mine unul mă distrează strașnic să le iau în serios. Numai așa, de-al dracului. Să văd ce iese – că altfel toți par să ne știe ca pe buzunarele lor, toți par capabili să ne ia locul, de aceea nici nu figurăm în „Codul muncii” ca profesie, probabil. Se spune de pildă că intrăm pe fereastră dacă suntem dați afară pe ușă. Concret, eu n-am fost dat afară, așa că am intrat tot pe ușă, dar pe altă ușă – cea a organizației de partid. Numai de-al dracului, v-am spus. Altfel nu speram să aflu tocmai acolo ceva despre Iuliana. Am dat peste un asistent tinerel care nu știa să-mi spună nimic, așa cum mă așteptasem, dar de Iuliana știa totuși. Absolvise cu doi ani înaintea lui… și dintr-o dată a sărit de pe scaun foarte îndatoritor: „Luați loc, vă aduc îndată un tovarăș care știe mai multe despre ea, au fost colegi.”

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.