Blog

Ziua a patra

(De fapt, din ziua aceasta nu prea am ce transcrie. A fost ziua cea mai bogată în evenimente din toate cele șapte ale excursiei, ziua în care ne-am apropiat cel mai mult de Deltă. Printre însemnările despre natură și mici întâmplări mai mult sau mai puțin personale nu aflu nimic, dar absolut nimic despre cei doi. Așa, amintindu-mi, acum îmi dau seama că Iuliana a beneficiat cel mai mult de pe urma acelei zile: vizitând Mila 23, plimbându-ne cu remorcherele pe canale a avut, în fine, prilejul să-și etaleze cunoștințele, să se facă utilă și chiar căutată, mulți au uitat pentru moment întâmplările nopții precedente și uitate au rămas. Spre seară a început să plouă și a plouat toată noaptea, am fost cu toții obosiți și am adormit devreme, așadar cei doi n-au mai avut cum să se dea în spectacol.)

Ziua a cincea

Din nou am avut prilejul să asist la una din discuțiile lor, de astă dată eu fiind pe covertă și ei auzindu-se prin fereastra deschisă a cabinei. Mărturisesc: am stat și i-am ascultat. Dar nu discutau despre cine știe ce lucruri intime, discutau (și încă la ce mod discutau!) despre activiști și despre politică. Dacă și astea sunt subiecte pentru doi amanți care stau în pat, îmbrățișați și cu ușa încuiată! Îmi închipui că tot Iuliana a adus vorba, bineînțeles ca să șocheze cu ideile ei prea puțin ortodoxe, ca să epateze cu înclinațiile ei intelectuale care (vezi doamne!) nu se dezmint nici într-un asemenea moment de tête-à-tête.

(Notă azi: nu mi-am notat discuția și prefer să nu mi-o amintesc. S-au spus acolo lucruri în care n-aș vrea să fiu amestecată nici măcar involuntar și întâmplător. Știu, tov. Costinescu e membru de partid cu vechime și cu merite pe șantierele tineretului. De altfel, dânsului nu i s-ar putea reproșa decât că a fost prea puțin intransigent față de ceea ce spunea ea. Cât despre ea… S-ar putea să nu știți, dar Iuliana are și acum un vot de blam pe linie de U.T.M., neridicat, atitudinea ei în general greșită fiind bine cunoscută și mereu combătută. Prefer însă, cum am mai scris, să nu mă bag. N-aș vrea să fiu măcar bănuită de ceea ce nu sunt și nici nu vreau să fiu. Mi-e scârbă până să și pronunț cuvântul, vulgar el însuși, oameni care totuși l-au meritat din plin l-au lucrat și pe tata).

Ziua a șasea

Aseară s-a organizat un concurs cu premii între reprezentanții tuturor centrelor universitare. Subiectul: Delta și excursia noastră. În juriu, evident, cei doi alături. De-acum nimeni nu se mai miră de nimic, e totuși jignitor, oricum, s-o vezi pe Iuliana alintându-și tâmpla lângă umărul lui sau rătăcindu-i-se în ochi. Și asta de la o masă de prezidiu, față în față cu o sută de colegi, el fiind ditamai lectorul, șeful excursiei etc.! Mă întrebam (și cred că nu eram eu singura care mă întrebam) cât era sfidare și cât sinceritate în amorul ei afișat fără pic de pudoare. Pe vas, gurile rele spun că sinceritate n-ar fi deloc, că Iuliana s-a agățat de gâtul lui pur și simplu ca să scape de obligațiile ei de ghid, ca să nu mai facă nimic. (Notă azi: s-ar putea să fi fost destul adevăr în acest zvon. Dar va rămâne veșnic neverificat, nu-mi închipui că Iuliana va avea vreodată curajul să recunoască ceva, cât de cât, în această direcție. Pentru asta, cinismul ei teribilist nu ajunge.)

După concurs, până noaptea târziu, s-a încins pe tot vasul un chef în regulă. Pretextul: premiile, în mod deliberat alcătuite din sticle pline. Coniac (premiul I), vermuth (premiul II), vin de regiune (premiul III). Auzi ce premii educative și stimulative!

Cei doi iarăși n-au lipsit, cum ar fi putut refuza ocazia de a apare împreună în public! Au băut cot la cot cu studenții până spre ziuă (mai dau eu un rând, eu altul ș.a.m.d., ca de obicei) și azi dimineață, cu totul întâmplător, am auzit-o blestemând pe femeia care face curățenie în cabinele mici de la punte: cică chiuveta era înfundată… Penibil!

(Notă azi: de altfel n-a fost zi în care să nu bea, dacă fondul acela, hrana pe șapte zile a 15 studenți absenți (30x15x7) abia a ajuns… Nu vreau să insinuez nimic, la urma urmelor am băut și eu în două rânduri amalfi din cont. Apropo, am scris de câteva ori „amalfi”, îmi închipui că știți acest cocteil studențesc cu vermuth și votcă. Unii înlocuiesc votca cu țuica, alții adaugă și coniac și rom, dar în excursie numai vermuth cu votcă se bea. Era îndeajuns de tare. Și ieftin! Cam după două pahare, câte o sută din fiecare,chiar cei mai rezistenți începeau să vadă viața mai în roz decât e! Nu mai vorbesc de fete. Iar Iuliana, care nu prea duce paharele la ceafă… Ați văzut ce zicea femeia de servici. Penibil!

Ziua a șaptea

Nu se mai sfiesc de nimeni și de nimic. Iuliana, pur și simplu s-a mutat în cabina lui. Am vrut să verific azi dimineață și l-am rugat pe „tatăl ospătarilor” s-o caute pe Iuliana. „Nu-i în cabina ei”, am pretins eu. „Las-că v-o aduc îndată”, a zâmbit nea Costică cu un anume înțeles. Până și personalul de serviciu glumește, iată, pe seama lor! Dar nea Costică s-a întors nedumerit: tocmai în dimineața aceea Iuliana ieșise mai devreme…

De altfel, pe șlep se face un haz nebun pe seama cabinei Iulianei: a devenit un adevărat club de pocher. Pretextul e stația de amplificare. Trebuie reparată. Și o „repară” de dimineață până pică de somn, în zori, toți cartoforii din excursie. Nimeni nu-i deranjează. Nici măcar ea nu vine decât să-și ia un lucru sau altul, nici nu se mai obosește să lase impresia că doarme acolo.

Și povestea asta, cu stația și cu pocherul e numai un aspect al harababurei care domnește pe șlep. În afara concursului de ieri nu s-a mai organizat nicio altă activitate cultural-educativă. Urmând exemplul conducerii, aud că prin câteva cabine se doarme amestecat. De explicații competente nu mai vorbesc, Iuliana n-are timp să mai fie și ghid și nimeni n-are curaj s-o smulgă din brațele Șerifului pentru asta. Pe șlep toți sunt nemulțumiți de excursie: am fost în Deltă și aproape că n-am văzut Delta, ne-am plictisit zile în șir plutind printre maluri verzi, la urma urmelor pentru dansat și pentru trombon nu era neapărată nevoie să batem atâta drum! Azi, vreo câțiva inși i-au spus din nou Șerifului toate astea. Ei bine, a râs! Ba a avut chiar tupeul să întrebe ostentativ, l-am auzit cu urechile mele: „Eu de ce nu m-am plictisit?” Va să zică să ne fi împerecheat cu toții și rezolvam problema! Ce să spun…

M-aș opri aici. În ultima zi au mai fost câteva întâmplări mici, dar semnificative, au mai fost și în dimineața despărțirii la Galați… Nu mai vorbesc despre ceea ce v-aș putea povesti din București, despre intervențiile mele…

Am impresia însă că scrisoarea este îngrozitor de lungă și e scrisă la prima mână. N-am puterea s-o mai și transcriu. Voi fi abuzat de răbdarea dumneavoastră și cu eventualele neglijențe de stil care se prea poate să-mi fi scăpat. Iertați-mi-le și, vă rog, puneți-le pe seama grabei.

Știți ce? M-am răzgândit. Renunț la binefacerile anonimatului. De altfel, rămânând o anonimă s-ar putea să vă îndoiți de autenticitatea spuselor mele și ar fi cea mai mare nedreptate pe care mi-ați putea-o face. Nu vă pot opri să-mi judecați obiectivitatea sau justețea relatărilor și aprecierilor, deși aș regreta dacă ați face-o. Dar sinceritatea, buna credință… nu, aici pur și simplu n-aveți dreptul să umblați cu vreo balanță. La urma urmelor nu m-a silit nimeni să vă scriu și, dacă v-am scris, nu înseamnă că urmăresc vreun scop precis sau practic, nici vreun avantaj personal. Ce motiv aș avea atunci să vă par altfel decât sunt?

Așadar semnez,

Crizantema Astanei

P.S. Vă rog să nu mi-o luați în nume de rău, dar deocamdată, pentru a fi la adăpost de orice interpretări răuvoitoare, vă conjur să nu abuzați de faptul că-mi știți numele. Mai ales să nu mă căutați prin Universitate. Presupunând în extremis că nu puteți amâna, că aveți nevoie (știu eu?) de amănunte, de cine știe ce alte relații sau completări, scrieți-mi la post-restant Oficiul 3. Dar, pentru numele lui dumneazeu, nu mă căutați personal! Cel puțin nu imediat!

C. A.

Buc., 6 iunie a.c.

Și doar v-am rugat! De ce nu-mi scrieți? De ce nu-mi cereți relațiile de care aveți nevoie? Ce rost mai are să le obțineți prin intermediari? La urma urmei nimeni nu mă cunoaște mai bine decât mă cunosc eu însămi. Repet așadar: Oficiul 3, post-restant.

C. A.

10 iunie a.c.

Așadar n-ați fost dumneavoastră. Mii de scuze! Mi se spusese însă că cineva ia relații despre mine și mi-am închipuit… Altcineva n-avea cine. Încă o dată, mii de scuze.

Cât despre somația de a înceta această corespondență care vă „indispune” („aceasta fiind cea mai reverențioasă formulă pentru starea pe care mi-a produs-o de fapt”) preferam, totuși, un ton încă mai reverențios, mai academic. Nu-mi rămâne decât să mă conformez și să regret că Academia nu-i totuși o organizație de masă.

C. A.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.