Blog

Am mai povestit că încercasem să transformăm biletul de întoarcere al lui Viorel, care oricum expira în câteva zile, într-un supliment de bagaj pentru mine, dar fusesem refuzați. Acest lucru m-a supărat foarte tare și am căutat soluții pentru a transporta totuși excesul de bagaj pe care-l adunasem într-un an. Le mai dădusem câte ceva și colegilor cu care urma să mă întâlnesc luni pe aeroportul Otopeni, pentru a pleca împreună la Târgu-Jiu. Dar tot îmi mai rămăseseră destule lucruri pentru a umple trei geamantane, iar ceea ce mă încurca cel mai mult era televizorul… Îl cumpărasem la începutul șederii în Franța, chiar după ce ne instalasem în apartament, și luasem unul care să funcționeze și în România, pe standardul nostru PAL cu sunet decalat. Acum voiam să-l iau cu mine, pentru că oricum la noi prețurile televizoarelor noi erau mult mai mari ca-n Franța, însă era foarte voluminos.

În cele din urmă am găsit soluția și pentru suplimentul de bagaj, dar și pentru televizor. Viorel avea să vină cu mine la aeroport, se va înregistra ca pasager și își va depune și el un bagaj de cală. Iar televizorul, ambalat într-o imensă cutie de carton înconjurat de tot felul de haine, pentru a-l proteja de eventualele lovituri care ar fi putut să-l spargă, îl voi lua cu mine în avion și-l voi fixa pe scaun în locul lui Viorel. Ingenioasă idee nu-i așa? Însă imposibil de realizat în zilele noastre!

Chiar și atunci ar fi trebuit să fie imposibilă, însă nu pentru un individ cu idei crețe ca ale mele…

Zis și făcut! Am pregătit cele două geamantane imense, cutia cu televizorul și o geantă de mână uriașă și foarte grea, pentru că și ea era plină de cărți, iar miercuri, pe 11 noiembrie, în ziua plecării, am coborât amândoi cu toate bagajele. Într-unul dintre geamantane reușise și Viorel să înghesuie, cu greu, niște chestii pentru soție și copil. Și l-am așteptat pe Mark, colegul meu american, care se oferise, ca de obicei, să mă ducă la aeroport.

Pe Mark nu l-au șocat bagajele mele pentru că și el venise cu foarte multe lucruri din State și chiar îmi dăduse o mulțime de cărți. El doar ne-a lăsat la intrarea în aeroport, apoi a plecat spre birou.

Viorel urma să se întoarcă în oraș cu transportul în comun.

Checkinul a fost simplu. Deși s-a uitat destul de urât doamna pentru că depășeam greutatea cu geamantanele noastre, însă ne-a lăsat în pace. M-am despărțit de Viorel la controlul de pașapoarte, dar boarding pass-ul lui a rămas la mine. Și vameșii francezi și personalul de îmbarcare s-au uitat cam ciudat la cutia mea imensă, dar nimeni nu a zis nimic. Și am ajuns cumva cu ea în avion, așezând-o pe locul lui Viorel care era ceva mai în față comparativ cu al meu și pe stânga, pe un rând cu câte un singur scaun.

Mi-am găsit apoi și eu locul și am reușit să înghesui ditamai geanta, foarte grea, în compartimentul de bagaje de deasupra. Ceea ce nu-mi explic nicicum, privind în urmă și examinându-mi amintirile, este cum am reușit să urc scara spre avion cu geanta aia îngrozitor de grea în spate și cu cutia imensă în brațe… Dar am făcut-o!

Toată lumea urcase, își găsite locurile, se așezaseră și asteptau decolarea. Aceasta însă întârzia… Și trecuse mai mult de o oră de când eram așezați în avion, dar motoarele nici măcar nu fuseseră pornite.

Mă tot întrebam ce s-o fi putut întâmpla de întârziam atâta. La un moment dat, un domn foarte agitat, în care l-am recunoscut pe șeful biroului TAROM de la Paris, cu care discutasem în urmă cu doar câteva zile, a apărut în avion și a început să discute cu însoțitoarele de zbor. Apoi a intrat pe culoarul dintre scaunele pasagerilor și a întrebat:

–Domnul Andrei? Este cumva domnul Andrei în avion?

Auzind asta, eu m-am ridicat de pe locul meu, care era la culoar, și i-am spus calm:

–Bună ziua! Domnul Andrei este colegul meu și nu s-a mai urcat în avion. A trebuit să rămână la Paris.

–Dar și-a inregistrat bagajul de cală! a continuat agitat și cu sudoarea curgându-i șiroaie pe frunte reprezentantul Tarom.

–Da. Mi-a dat mie niște lucruri să i le duc soției și fetiței. E vreo problemă?

–Sunteți nebuni! Vă dați seama ce ați făcut? De o oră îl căutăm pe domnul Andrei prin tot aeroportul… Acum ar trebui să luăm toate bagajele la mână din nou și să scoatem valiza lui din cală!

–De ce? l-am întrebat eu la fel de inocent.

–Pentru că nu e voie să transporți un bagaj fară pasager.

–Haideți domnule, fiți serios, am continuat eu. Pentru câteva boarfe, pe care încearcă să le trimită soției și copilului? Doar n-ați înebunit?

–Ba am înebunit căutându-l… Și spuneți că nu este nimic periculos în bagaj?

–Nu domnule. Doar haine și niște păpuși. Îl aștepta copilul de cinci ani să vină după un an acasă, dar el a trebuit să mai râmănă pe durată nedeterminată. Și nu s-a putut abține să trimită câteva nimicuri acasă…

–Bine, atunci voi da drumul avionului! Dar altă dată să veniți la noi la agenție, să ne spuneți ce probleme aveți și găsim noi o soluție…

Mulțumit că totuși plecam, și încă cu toate bagajele, l-am lăsat în pace și nu am încercat să-i reamintesc că, de fapt, fusesem la agenție și nu găsiseră nicio soluție, fără bani…

El a coborât din avion, iar eu m-am întors pe locul meu sub privirile dezaprobatoare ale pasagerilor care auziseră conversația noastră și înțeleseseră că toată această întârziere de aproape două ore era din vina mea. A mea și a ideilor mele „out of the box” (că tot aveam o cutie cu un televizor în ea)!

Restul călătoriei a fost fără evenimente. Deși am avut ceva emoții la sosire, unde mă așteptam să fiu luat în primire de reprezentanții companiei de la București. Dar nu s-a întâmplat nimic. Am aterizat. Am trecut de verificarea pașapoartelor. Mi-am luat bagajele și le-am pus pe toate pe un cărucior, care a fost foarte greu de găsit, apoi am ieșit și m-a preluat Mihaela, care mă aștepta împreună cu Cezar, colegul nostru de la institut și fost coleg de stagiu la Fieni.

Aici se încheie prima mea experiență de lucru în străinătate. Vor mai fi și altele? Vom vedea…

Până una alta, m-am întors acasă, schimbat, după experiența europeană, gata să fiu din nou băgat de șefi cu capul la fund!