Blog

ÎN FINE, O VERSIUNE OBIECTIVĂ = CRIZANTEMA ASTANEI

Dacă v-aș expedia scrisoarea aceasta îndată ce-o voi încheia, dacă ați primi-o mâine (adică a doua zi după ce v-am oferit o întâlnire cu Iuliana chiar la catedră), am destule motive să cred că o veți rupe. În orice caz nu i-ați da atenția pe care (totuși!) o merită. Într-adevăr sunt asemenea momente în viața fiecăruia dintre noi, știu bine, când resentimentele covârșesc orice alte rațiuni și sentimente, până și cea mai omenească curiozitate.

Așadar nu vă voi expedia azi scrisoarea. S-ar putea să n-o mai expediez niciodată. Prima amânare creează întotdeauna un precedent periculos. Dar dacă o voi expedia totuși, cine știe când, sunt sigură că vă veți întreba de ce am scris-o azi.

M-am întrebat și eu. Azi.

Peste vreo oră veți fi de acord cu mine, eu însă vă datorez încă de pe acum niște explicații și vă voi datora încă mai multe în zilele următoare. Dar le-aș putea pune pe hârtie, la fel de bine, atunci când m-aș hotărâ să le expediez, veți zice. Da, numai că mi-am mai propus o dată așa ceva și am tot amânat, apoi n-am mai socotit necesar, ca până la urmă să fie prea târziu și să rămân cu regretul că n-am făcut-o. În plus, scriindu-vă acum nu-mi veți putea reproșa niciodată că încerc să repar ceva, pentru simplul motiv că încă nu am comis ceea ce ar urma să repar.

Așadar vă ofer explicații chiar înainte de a avea ce explica. Cât despre neînsemnatul „amănunt” că nu le veți și citi înainte de a mi le cere, e numai o măsură de prudență așa cum v-am scris de la început.

Întârzii cam mult în acest preambul, nu-i așa?

Adevărul este că nu știu cum să intru în subiect.

Încerc să ghicesc cu ce sentimente citiți rândurile de față, câte întrebări vă stârnesc. La urma urmei nici nu știți cine vă scrie și dacă veți fi căutat la sfârțit semnătura (care va lipsi) nedumerirea dvs. trebuie să fie încă mai adâncă. Am însă încredere în discernământul dvs., îmi place să cred că veți ști la ce sentimente să rămâneți, așa încât am să încep cu întrebările.

Cine sunt?

Numele neavând vreo importanță, sunt o persoană care știe despre Iuliana mai multe decât ea însăși. Drept care o voi sili să vi se arate așa cum este (și nu așa cum ține să pară!), începând chiar de azi când, abuzând de binefacerile telefonului, m-am substituit unei colege a dvs., și am chemat-o pe Iuliana la catedră. Vă avertizez că acesta e doar începutul și, oricât de neplăcut ar putea să vă pară pe moment, vă voi mai oferi câteva întâlniri decisive și revelatoare. Ar mai fi de adăugat că am încercat să fac același serviciu și colegului dvs. Mihai Costinescu. „Am încercat” pentru că, spre regretul meu, povestea a avut atunci și un epilog organizatoric mai puțin plăcut. Îndrăznesc însă să susțin că epilogul cu pricina s-a datorat numai inabilității tovarășului șef de lucrări Costinescu: la urma urmelor nu eu l-am pus să se afișeze cu Iuliana, nu l-am împiedicat eu să nege totul sau să-și facă autocritica la momentul oportun. Trec peste faptul că eu nici nu m-am prezentat în fața comisiei care a anchetat cazul, deși aș fi avut destule motive să mă prezint și aș fi avut ce spune. N-am însă nimic cu tov. Costinescu, dacă comisia ar fi fost de la Universitate și s-ar fi ocupat de Iuliana…

Citind, îmi închipui că în acest moment v-ați întreba: de unde o cunosc eu pe Iuliana?

Ne-am întâlnit prima oară destul de puțin obișnuit, nici una dintre noi nu ne-am fi dorit o asemenea întâlnire. Iuliana era pe o motocicletă, eu într-un automobil, ne-am întâlnit (mai exact spus: ne-am ciocnit) la intersecția șoselei spre Brașov cu drumul care coboară de la cabana „Dâmbul Morii”. Poate v-a povestit Iuliana despre acest accident, de obicei nu pierde ocazia să povestească minunea: ea a scăpat cu viață uimindu-și medicii, ba chiar recăpătând cu ajutorul chirurgiei o puritate pe care de mult o pierduse. Motociclistul ei a rezolvat însă la modul cel mai stupid cu putință toate problemele pe care i le-ar fi iscat în familie (avea și doi copii, nenorocitul!) o asemenea probă evidentă de infidelitate. Drept care logodnicul meu, viitorul meu soț adică, mai are încă un an de îndurat pentru că n-a respectat (ce credeți?) „prioritatea arterei principale”.

Până la accident nu ne știam nici măcar din vedere, deși am avut ore în aceleași clădiri ale Universității, am mers la aceleași ședințe, am intrat și vom absolvi odată. Dar și de atunci ne întâlnim destul de rar și (e de la sine înțeles) nu ne fac o plăcere deosebită aceste întâlniri. Discutăm totuși când nu ne putem ocoli, și Iuliana are printre puținele ei calități (dacă nu cumva și asta tot un defect e) și pe aceea de a fi o fire deschisă, comunicativă. Poate nu-i chiar firea ei așa, deschisă. În câteva rânduri m-am întrebat dacă nu-i cumva vorba de fapt de o obrăznicie sfidătoare față de mine sau dacă acest curaj de a mi se arăta așa cum e nu-i vine de la succesele care i s-au urcat la cap, de la încrederea prostească în norocul ei (încredere întărită și de miraculoasa salvare de după accident), de la relațiile pe care s-a priceput să și le facă prin familie și prin alte mijloace.

Mi-aș permite o paranteză (dacă vă plictisește puteți sări acest alineat fără să pierdeți șirul). Am observat la foarte mulți dintre colegii mei manifestări curente, diurne, ale acestei încrederi (eu îi zic prostească și așa e!) într-un fel de noroc orb. Nu prea stau să se gândească la ceea ce fac și la ceea ce spun, fac și spun tot ce le place, nu-și calculează niciun gest de parcă nimic rău nu li s-ar putea întâmpla. Poate să fie o simplă naivitate, sigur că da. Dar încercând să mi-i explic am observat un alt fapt interesant; cei mai mulți au ajuns până la 20 de ani (eu am 26), au ajuns în facultate și o vor termina fără să-i doară capul, cum se spune. Adică fără să întâmpine cine știe ce probleme dificile. Examene, atâta tot. Pur și simplu nu știu ce-i aceea viață, n-au avut nicio dramă (nici măcar în dragoste, pentru că aici cultivă cinismul). Mă cam întorc la prima întrebare, dar, fiindcă veni vorba, mărturisesc că a fost o vreme când regretam și abia acum încep să mă bucur cum se cuvine: n-am urcat până aici, până în anul cinci al unei facultăți de mare viitor, cu telefericul, ci pe serpentine. Era să urc și eu așa, fără efort. Dar la 16 ani, în pragul examenului de maturitate, tata a fost trimis la munca de jos și încă la o muncă atât de jos încât a trebuit să întârzii câțiva ani eliberând adeverințe la un sfat raional. Fără anii aceia foarte triști, însă, aș fi gândit și eu azi (ca acești colegi ai mei cu minți de pionieri) că tot ce zboară se și mănâncă.

Iertați-mă. M-am lansat și mă tem că scrisoarea amenință să nu se mai sfârșească. În fine, ultima întrebare:

Ce explicații vă datorez?

De fapt, cred că am și răspuns acum la această întrebare. Ar mai fi doar de precizat că atunci când am scris: „vă voi ajuta să aflați cu cine aveți de-a face”, m-am gândit numai la ceea ce vă privește din întâmplările pe care le voi pune la cale. Iuliana, bineînțeles, va avea partea ei. Și vă încredințez că nu va fi deloc mai mică sau mai neînsemnată, dimpotrivă. Dar ei nu-i datorez nicio explicație și nici dumneavoastră pentru ceea ce o așteaptă pe ea.

Habar n-am cu ce formulă să închei de vreme ce nu mă semnez. Oare nu se poate fără?

Am găsit: dixi et salvavi animam meam.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.