Blog

Hotărâsem să facem sărbătorile de sfârșit de an cu copiii în Luxemburg și pentru că odată ajunși acolo am fi fost mai mulți decât puteau încăpea într-o mașină, am mers și noi cu mașina…

Am pornit de-acasă în sâmbăta dinainte de Crăciun, de dimineață. Cu o zi înainte dădusem o fugă până la soacră-mea, la Ștefan cel Mare, ca să mai luăm niște murături și compoturi, pe care ea le face fără niciun fel de conservanți, din care Irina ne ceruse să-i aducem. A doua zi dimineață intenționam să spăl mașina înainte de a pleca, dar cum ploua când m-am trezit, am renunțat.

Din Bucuresti au ieșit pe la 9:30, iar traficul nu era prea intens. Însă pe autostrada de Pitești tot se găseau oameni grăbiti și agitați, care-ți dădeau semnale cu farurile, chiar dacă în fața ta erau mai multe mașini ai căror șoferi dormeau pe ei în timp ce depășeau camioanele.

De la Pitești la Vâlcea s-a circulat în coloană, dar destul de aerisit, cu destule posibilități de depășire, acolo unde mai era permis acest lucru. La fel și pe Valea Oltului…

Surprinzător pentru această perioadă din an, mulți pomi își păstrau încă frunzele și culorile toamnei.

Ne-am urcat pe autostradă din nou la Boița. Am fixat iarăși viteza de croazieră și am circulat liniștiți, prin ploaia măruntă care continua să cadă, până la scurta intrerupere pentru faimoasele tuneluri pentru urși, pe care nu-s în stare să le facă de zece ani. La capătul întreruperii dinspre Lugoj, pe celălalt sens, circulația era blocată și coada se întindea pe aproape doi kilometri.

Pe sensul nostru era însă liber. Am alimentat după Arad, am băut cafea, am mâncat niște senvișuri și am plecat mai departe ca să stăm la coadă la frontieră. Din fericire, doar vreo jumătate de oră.

În Ungaria ploaia se oprise, dar norii joși continuau să rămână amenințători. Pe sensul nostru, traficul a continuat să fie rar, dar pe celălalt se vedeau coloane din ce în ce mai lungi.

În Austria a ieșit soarele. Apoi, pentru că cerul a rămas senin, au răsărit stelele. Am mai băut câte-o cafea și am mai mâncat câte-un senviș atunci când s-a simțit nevoia de a face plinul, adică la intrarea în Austria, în spatele outletului de la Pandorf.

Un pic după nouă și jumătate am decis să ne oprim la Sankt Valentin. De fapt nevastă-mea începuse să mă bată la cap de ceva vreme să fac asta, însă aici știam de multă vreme un hotel la care se ajungea foarte ușor de pe autostradă. De fapt ieși spre oraș din autostradă și a doua clădire pe partea stângă, chiar vizavi de triajul gării, este hotelul Wallner.

Am parcat mașina, am intrat în hotel, dar nu era nimeni la recepție. În restaurant era o petrecere animată, de sâmbătă seara, dar nici la bar și nici în jurul mesenilor nu se vedea nimeni de la hotel. Am observat o tabletă fixată pe perete în stânga intrării în hotel și mi-am rezervat o cameră, am plătit cu cardul și am primit și o cartelă ca să intrăm în cameră și să aprindem lumina.

După ce am dus bagajele sus, eu tot am mai coborât și până la urmă am reușit să-l găsesc pe proprietar ca să pot să savurez două beri bavareze (aveau și așa ceva deși până-n Germania mei erau vreo sută de kilometri) și una de-a lor, în timp ce mă uitam la patronul hotelului, un tip înalt și slab de vreo patruzeci de ani, ușor blond, cum juca cărți cu un prieten. Îl cunoscusem și pe taică-su, care ne cazase acolo cu circa opt ani în urmă, dar acesta se stinsese în urmă cu câteva luni…

A doua zi dimineață începuse din nou ploaia, care nu s-a oprit până ce am intrat bine în Germania. Traficul continua să fie subțire, ceea ce nu se putea spune despre celălat sens. În Germania, după o scurtă pauză în care ne-a bătut un vânt înghețat, a început din nou ploaia. Și pe următoarele câteva sute de kilometri tot așa au alternat perioadele de ploaie, în general măruntă, cu cele în care se mai oprea, iar șoseaua reușea chiar să se usuce.

Aproape de Saarbrucken însă ploaia s-a întețit, vântul bătea din față și totul s-a transformat într-o lapoviță deasă care ne reducea foarte mult vizibilitatea. Toată lumea a redus viteza pe la 50 km/h de parcă nici nu mai mergeam pe autostradă, iar mie mi s-a oprit regulatorul de viteză datorită condițiilor nefavorabile. După vreo zece kilometri nebunia vremii s-a terminat și a iesit soarele, care și el ne bătea acum din față. Am ieșit la prima benzinărie pentru a mai mânca cu senviș și a bea o cafea, dar și pentru a se reseta calculatorul de bord prin oprirea mașinii, pentru că altfel nu mă lăsa să-i mai fixez viteza și nici nu-și mai ținea singură banda de circulație pe autostradă…

Dar după zece minute de oprire, cerul se întunecase din nou și cădea deja o măzăriche înghețată. I-am zis Mihaelei s-o luăm din loc mai repede și să nu ne mai oprim până la copii la Luxemburg. Cu ciudățenia aia de vreme cine știe ce ne mai aștepta dacă mai pierdeam timp pe drum…

Și am ajuns chiar înainte să se întunece, parcând deja la locul știut de mine din primăvară, în spatele clădirii, într-o parcare nefolosită a unui magazin de saltele.

Ce am făcut în cele două săptămâni la Luxemburg veți afla din alte povești.

Acum vom face un salt până în prima sâmbătă din noul an când, pe la opt dimineața, am pornit înapoi spre casă.

Șoseaua era uscată, dar cerul era acoperit și bătea un vânt rece. La intarea în Germania doi soldați germani foarte tineri supravegheau traficul, practic inexistent… Și pentru că probabil se plictiseau, ne-au oprit. Eu mi-am dat seama că am uitat actele în scurta care se afla pe bancheta din spate, am lăsat geamul jos, am decuplat centura și mă pregăteam să ies din mașină, dar unul dintre băieți mi-a făcut semn că nu e nevoie.

Tot el m-a întrebat dacă vorbesc germană sau engleză și la preferința mea pentru cea de a doua, a continuat cu un accent foarte bun:

–Unde mergeți?

–În România.

–Înapoi în România?

–Da.

–Și de unde veniti?

–Din Luxemburg. Fiica noastră lucrează și locuiește acolo. Am făcut sărbătorile cu ea.

Apoi observând inscripțiile de pe portiera mașinii, a continuat:

–Sunteți un om din securitate.

–Nu chiar. Lucrez într-un grup de securitate privată din România.

–Aveți cuțite sau alte arme albe la voi?

–Nu.

–Bine! Mergeți.

–La Revedere și servici usor.

–Multumesc! La revedere.

Am plecat și mi-am dat seama că nici măcar nu m-a întrebat de acte…

Până la Saarbrucken șoseaua a fost goală, pe multe porțiuni fiind singura masină care circula pe ea. Ceva mai încolo s-a mai aglomerat, dar prima mașină cu număr românesc am observat-o abia înainte de Nuremberg.

Am ieșit de pe autostradă la Regensburg pentru a cumpăra niște bere și alte mărunțișuri pe care-mi place să le cumpăr din Bavaria, apoi ne-am continuat drumul. Mihaela insista să ne oprim să dormim în Austria, dar eu am continuat drumul spre Arad. Șoseaua a rămas uscată, dar și vântul rece a venit după noi.

De la Budapesta încolo, autostrada s-a golit din nou, însă era deja târziu și oboseala începea să-și spună cuvântul. Traficul era însă deosebit de intens pe cealaltă parte, însuflețit probabil de românii noștri care se întorceau spre locurile loc de muncă din vest. La frontieră, pentru prima oară am trecut fără să fim opriți și nici măcar vreo urmă de polițist nu era pe-acolo să arunce un ochi la trafic.

La Arad, hotelul unde obișnuiam să tragem era plin, dar am reușit, cu ajutorul unui prieten, să găsim altul și să pun capul pe pernă pe la unu noaptea. Am dormit neîntors până a doua zi dimineață, când am luat micul dejun, am dezghețat mașina (prima oară când a fost nevoit fac asta în toată călătoria) și pe la nouă am reușit să plecăm spre București. În timp ce curățam geamurile de gheață am intrat în vorbă cu cel de lângă mine, care făcea același lucru unui Audi înmatriculat în Italia. Acesta mi-a spus că drumul fusese foarte aglomerat cu o zi înainte și stătuse trei ore ca să treacă de întreruperea de 16 km a autostrăzii intre Deva și Lugoj. După ce am plecat, am întrebat-o pe Mihaela:

–Acum înțelegi de ce am vrut să dormim la Arad?

–Nu. N-am să înțeleg de ce fortezi să mergi așa în neștire în loc să ne fi oprit aseară la șapte în Austria și să plecăm liniștiți dimineață devreme.

–Ai auzit ce a spus domnul de lângă noi referitor la blocaj?

–Da!

–Ei bine, blocajul a fost probabil pe ambele sensuri. Plecând acum de aici vom străbate zonele susceptibile să se blocheze mai devreme. Dacă plecam de dimineață din Austria, treceam de Arad abia după prânz. Așa după prânz avem toate șansele să fim pe finalul văii Oltului. Și cu șanse mari să scăpăm de blocaje…

Și așa a fost. Pe întreruperea autostrăzii am mers în coloană fără întreruperi. Pe sensul celălalt însă șoseaua începea să se aglomerete și blocajul era iminent. Până la Boița drumul a decurs fără evenimente și am intrat în coloană pe valea Oltului, boscorodind șoferii de duminică din fața noastră care erau speriați de curbe ca de bombe și încetineau la 30-40 km/h. Exact la ieșirea de pe vale, un pic înainte de Vâlcea, s-au pleznit doi chiar în fața noastră, dar au tras imediat mașinile în afara șoselei și i-am putut depăși fără probleme. Nici Dealul Negru n-a fost mai rău! În schimb, ca de obicei, pe autostradă erau mulți vitezomani agitați, care se grăbeau și dansau de pe o bandă pe alta într-un slalom care nu le folosea prea mult.

Intrarea în București a fost surprinzător de liberă și am ajuns acasă pe la cinci jumate, după ce am trecut și prin piață și pe la supermarket, pentru că acasă ne astepta un frigider complet gol!