Blog

–Ca să fim chit, îți ofer și eu ție cinstea unei întâietăți: vei fi prima intelectuală pe care o voi săruta chiar în timp ce gândește!

Fusese de ajuns un singur moment de ezitare și iată că iar eram gata să ne rătăcim în labirintul unei conversații inutile. Stupidă deformație intelectualistă! „Pup-o, mă!” ar fi strigat la cinema un om normal, fără complexe adică, exasperat de întârzierea gestului. Culmea e că pe noi (oamenii subțiri!) o asemenea sănătoasă exasperare ne mai și jignește deși, pe undeva, chiar ne confirmă calitatea și superioritatea.

–Stai, așteaptă!

–Încă să mai aștept?

–Te previn pentru ultima oară că te va costa scump: chiar în timp ce-mi vei conferi formidabila întâietate de care zici, eu voi gândi destul de puțin măgulitor despre loialitatea ta.

–Asta „în timp ce”. Fie! Din cât vă cunosc (și vă cunosc, slavă domnului!) sunt convins că „după” ai să retractezi sau ai să faci uitat totul…

N-a mai răspuns. Și nu s-a mai ferit, n-a încercat nici cea mai mică împotrivire. Am sărutat-o. În clipa aceea, fără să știu, resortul capcanei a făcut „clanț!”

–Așa… Acum e „după”: află deci că nu retractez nimic. Dimpotrivă.

Continua să-mi stea înbrațe, am crezut că glumește, dar nu m-a lăsat s-o mai sărut încă o dată.

–Nu. O dată mi-e de ajuns ca să-ți arăt câte parale fac principiile voastre.

–Mie, unul, nu-mi ajunge. Mă tem că abia după al zecelea am să încep să zăresc ceva…

Dar am lăsat-o să se elibereze din îmbrățișare, să se ridice de pe canapea. Eram convins că avea să se reîntoarcă, singură și de bună voie. Repet: eu nu auzisem zgomotul sec al capcanei în care mă prinsese, eu nici măcar nu bănuiam că de câteva ceasuri mă ademenea în preajma unei capcane.

–Adu-ți aminte: te-am întrebat, de câteva ori te-am întrebat dacă ții neapărat să afli povestea cu Mișa. Până să-mi răspunzi nu știam, cum ți-am și spus, ce caut în camera ta. Existau cel puțin două alternative, te-am lăsat să alegi și ai ales. Singur. Și în perfectă cunoștință de cauză, doar te-am prevenit că s-ar putea să regreți, că te-ar putea costa mai mult decât face povestea…

În câteva rânduri am vrut s-o opresc. Numele lui Mișa, doar rostit, era de ajuns pentru a ne îneca în penibil. Vorbise însă cu o ardoare care interzicea orice întrerupere și numai când a vrut ea să lase trei puncte am putut rosti:

–Începutul acestei povești nu are nicio legătură cu sfârșitul ei.

–Minți!

–Nu mint.

În clipa aceea într-adevăr nu mințeam.

–Ca să te cred, ar trebui să presupun că nu mai ești lucid.

Și nu eram, avea dreptate.

–Presupune ce vrei. Dar mă jignește orice apropiere între începutul nopții și…

–Până mai adineauri nu m-ai dorit. Nu, să nu negi! Îți promit să nu precizez momentul exact, îl știm amândoi la fel de bine. Cum ți-ai putut însă închipui că voi accepta, că voi fi a ta după ce ți-am povestit tot ce ți-am povestit? M-am dezbrăcat, da, pur și simplu m-am dezbrăcat în fața ta, mai mult decât atât: nu ți-am cerut să te dezbraci și tu, am acceptat să rămâi îmbrăcat și să mă cercetezi, să mă cântărești, să închizi un ochi sau să zâmbești zărind cine știe ce infirmitate… Să nu mă întrebi de ce am făcut-o, mă tem că n-aș putea să explic. Dar am făcut-o! Și după aceea ai fost în stare să-ți închipui că ar mai putea urma ceva? Nimic, absolut nimic! Poate nici la salut nu ți-aș mai fi răspuns, pentru că mâine e foarte posibil să nu-mi iert efuziunile și sinceritatea. Iar tu… Dacă-i adevărat ce pretinzi acum, de ce n-ai început noaptea cu sfârșitul ei?

–E simplu: pentru că aseară nici măcar imaginația n-a îndrăznit să-mi sugereze o asemenea eventualitate.

–Așa… Atunci de ce n-ai îndrăznit să-ți imaginezi ceea ce acum vrei măcar înainte ca eu să-ți fi arătat, pe întâmplarea cu Mișa, cine sunt, ce vreau, ce aștept…

–E tot atât de simplu: pentru că înainte de a afla cine ești, ce vrei și ce aștepți nu erai decât o non-conformistă, o teribilistă superficială…

–Și „după” nu mai sunt?

–Ba da, dar…

–Dar între timp ți-ai dat seama că și de pe urma non-conformismului, a teribilismului și a superficialității (etichetele îți aparțin!) ai putea trage foloase. Poate chiar mai mari și mai ușoare de…

În clipa aceea am văzut negru în fața ochilor. Azi, amintindu-mi, pot chiar să mă mir de viteza cu care am redevenit stăpân pe mine. Nu-i prea mult de când în astfel de clipe reacționam prompt și simplu. Dar atunci, pe loc, am regretat (ei da, am regretat!) toate principiile umaniste care-mi întârziau gesturile cu o inerție înțeleaptă. Și n-am mai știut ce să fac: să mă apăr? Să înjur măcar? M-am ridicat de pe canapea încă nehotărât și picioarele singure m-au dus spre vestibul, de i-am adus pardesiul.

–Poate ai mai auzit: există jigniri pe care nu le întrece decât încercarea de a da un răspuns.

S-a speriat sau nu i-a convenit un asemenea sfârșit, nu știu. Și nici nu mă interesează.

–Degeaba, nu încerca să mă convingi cu…

Am împins-o spre ușă, mi se pare că nu chiar gingaș.

–Să auzim de bine.

Când am deschis fereastra, târziu, n-o mai puteam vedea nici aplecându-mă în afară. I-am zărit doar umbra alungită, întârziată o clipă pe alee și imediat grăbindu-se s-o ajungă. Dar nu putea fi decât o iluzie optică această ezitare a umbrei, probabil trecuse pe sub un felinar, o contraziceau cioburile perfect egale, mărunte, în care se spărgea liniștea sub tocurile ei metalice. Învingător în cele din urmă, învingător cam ca Pyrus, dar învingător, încă mai așteptam să mă bucur și bucuria întârzia. Doar nu era metronom, trebuia să ezite, măcar o dată. Măcar o dată gândurile să-i fi încurcat pașii! Dar liniștea părea de sticlă, strălucea senină ca întotdeauna în zori, spărgându-se în cioburi sfidător de egale. Oare aș fi putut merge cu mersul meu dintotdeauna dacă întâmplarea ne-ar fi înfruntat altundeva, dacă Iuliana ar fi rămas la o fereastră (tot înfrântă, nici vorbă), iar eu, tot învingător, ar fi trebuit să plec?

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.