Blog

După plecarea lui Traian m-am concentrat pe finalizarea studiului despre tehnologiile folosite în măcinarea cimentului, care formau lucrarea mea de stagiu. Urma să-l susțin cu exact două zile înainte de plecare.

Săptămâna următoare, ultima mea săptămână completă în Franța, urmau să vină din nou directorii tehnici, ceea ce mi-ar fi complicat un programul. Din păcate, vizita lor a fost anulată în ultimul moment. Așa că și amânarea misiunii noastre la Târgu-Jiu, pentru a mă găsi pe mine la Paris atunci când veneau ei aici, fusese inutilă… Și în curând aveam să simt pe pielea mea diferența de tratament dintre un francez și un român, chiar acolo, la Târgu-Jiu!

Am avut, totuși, parte de trei surprize în acea săptămână! Chiar în prima seară, când așteptam autobuzul care trebuia să mă ducă la gară, a oprit lângă mine mașina domnului Cantacuzene, un Renault Safrane nou. Geamul din spate s-a deschis și domnul Cantacuzene m-a întrebat dacă merg la Paris. Apoi pentru că spusesem „da”, m-a invitat să merg cu el. Și bineînțeles că am acceptat. Era singurul director al grupului francez care avea mașină cu șofer. Nu am aflat niciodată ce problemă de sănătate avea, care-l împiedica să conducă. Inițial avusese un Citroen XM, pe care-l schimbase la începutul toamnei cu acest Safrane, un model abia ieșit pe piață care înlocuia bătrâna R25, și în care ne aflam acum.

–Ce mai faceti domnule Buzdugan? Nu v-am mai văzut de mult…

–Bine fac. Mă pregătesc să mă întorc în țară săptămâna viitoare. Până atunci trebuie să finalizez lucrările în care mai sunt implicat și în special lucrarea de stagiu.

–Ce subiect v-ați ales pentru lucrarea de stagiu?

– O trecere în revistă a tehnologiilor de măcinare a cimentului.

–Interesant! Și n-ați vrut să mai rămâneți în Franța? Unii dintre colegii dumneavoastră au încercat sau sunt pe cale s-o facă.

–Nu știu câte șanse au… Părerea mea este că ușa e închisă pentru europeni. Și nu este deloc bine pentru Franța… Din Europa venea o populație creștină, cu o cultură similară, crescută într-o zonă temperată, cu ierni relativ lungi… Oameni care știu că dacă nu muncesc nu vor avea ce să pună pe masă și în sobă peste iarnă… Din fostele colonii franceze, către care ușile continuă să fie larg deschise, vin, în general, oameni cu o cultură și o religie diferită, care nu sunt întotdeauna obișnuiți cu munca grea. S-ar putea ca peste niște ani acest lucru să se vadă! Probabil că de aici aș fi putut pleca în altă parte, pe un alt continent, mai ușor decât din România, dar rămânea destul de complicat. Mai ales că peste câteva luni o să vină pe lume primul nostru copil. Și ar trebui să mai muncească cineva și pentru modernizarea României… Când am ajuns aici, acum un an, parcă am aterizat pe altă planetă, nu doar la două mii de kilometri depărtare.

–Aveți dreptate…

Nu l-am lăsat însă să-mi întrerupă monologul:

–Colegii noștri francezi, care au fost cu mine în misiunea de la Medgidia, au fost încântați de România, de calitatea oamenilor pe care i-au întâlnit, de modul în care era întreținută fabrica, și sunt convinși că vor veni mulți investitori străini. Ar trebui să găsească acolo și oameni care să-i înțeleagă și din punct de vedere economic și cultural, nu numai din punct de vedere lingvistic…

–Da… Ciments Français dorea să intre într-o colaborare cu Romcim, care să ducă în final la o preluare, dar nimeni nu știe care vor fi intențiile celor de la Italcementi.

Și revenind la subiectul anterior, a continuat:

–Deci esti singurul care se întoarce acasă la sfârșitul acestei burse…

–Nu sunt singurul. Traian a plecat deja săptămâna trecută.

–Ah, da… Așa e! Și ce vei face odată ajuns acasă, la București?

–Mă voi întoarce la institut și voi vedea ce proiecte voi primi. Domeniul în care eram specializat, azbocimentul, nu mai există. Probabil, mă voi ocupa de altceva. Poate de măcinare… Voi vedea. Dumneavoastră veți mai veni în România?

–Nu știu. Și când pleci?

–Miercuri pe 11.

–Să treci pe la mine să bem o cafea împreună, marți.

–Mulțumesc! Am să vin.

–Cum ți s-a părut activitatea în anul în care a trecut? Mi se pare că te-ai integrat destul de bine și ai fost inclus în multe proiecte…

–Da. Poate că mi-aș fi dorit să fiu inclus în mai multe. Dar am dezvoltat niște relații foarte bune cu colegii de muncă. Cu unii pot spune că sunt prieten chiar. În orice caz am învățat enorm și sper să am ocazia să aplic multe lucruri la întoarcerea mea acasă.

–De fapt, capacitatea dumneavoastră de învățare și curiozitatea permanentă față de nou au fost principalele criterii ale selecției pentru această bursă. Asta mi-a plăcut și de aceea v-am adus aici.

–Și vă mulțumesc foarte mult pentru asta! M-ați ajutat să descopăr o altă lume, chiar o altă civilizație…

–Nu cred că diferența este atât de mare!

–Ba da… V-o spun din experiența acumulată aici. Tot ce sper este că lucrurile s-au mai schimbat și acasă în ultimul an… Eu, în orice caz am făcut-o!

–Ei, uite că am ajuns. Unde vă las? Unde locuiți ?

–Pe Rue Falguière, imediat după intersecția cu bulevardul Pasteur.

–Nu e departe. Vă las la o stație de metrou?

–Ar fi perfect. Iată una chiar în față pe dreapta. Și este linia 6, care mă duce direct. Mulțumesc frumos, domnule Cantacuzene! O seară bună!

–O seară bună! Mi-a făcut plăcere să vorbim.

–Și mie domnule Cantacuzene!

După două seri mi s-a întâmplat exact același lucru cu domnul Marie șeful de protocol, când acesta m-a luat în mașinuța lui, un 204 cu motorul supradimensionat, de 2 litri. Am purtat din nou o conversație plăcută și am scăpat din nou de plictiseala din tren. Însă, domnul Marie locuia în celălalt capăt al Parisului, așa că și drumul cu metroul a fost mai lung. Iar vineri, Alfred, colegul meu de birou mi-a propus să merg cu el cu mașina și din nou am acceptat.

Între timp mai trimisesem o parte dintre bagaje, în special cărțile, din care se adunaseră destul de multe, prin poștă, dar tot rămâneau prea multe. Am încercat să vorbim la agenția Tarom din Paris pentru a schimba biletul lui Viorel într-un supliment de bagaje. Dar nu s-a putut. Și atunci mi-a venit o altă idee, dar despre ea vom vorbi la momentul oportun…