Blog

Traian se pregătea de întoarcerea în țară. Așa că în ultima perioadă petrecută în Franța urma să rămân fără colegul și prietenul pe care-l descoperisem în urmă cu șase luni, atunci când venise să lucreze împreună cu noi la Technodes și cu care lucrasem în același birou. Ne înțelesesem foarte bine, în ciuda diferenței de vârstă de peste zece ani, și descoperisem împreună castelele de pe Loara, Mont-Saint-Michel, Bretania, Vaux-le-Viconte și Chantilly. Doar la Versailles, Fontainbleu și în sud fusesem fără el…

Dar așa e viața! Aveam să-l urmez și eu nu peste mult timp, întorcându-mă la București înainte de jumătatea lunii noiembrie…

Prima oară urma să ne vedem la Târgu-Jiu, în cadrul misiunii franceze, unde reușisem să asigur prezența noastră în echipă. Fusese nevoie de mai multe convorbiri telefonice, încrucișate, cu Predescu, directorul meu și al lui Traian de la institut, și cu domnul Dragomir. În final s-a transmis o comandă către institut prin care se solicita o echipă de suport pentru francezi în cadrul misiunii de la Târgu-Jiu, din care trebuia în mod obligatoriu să facem parte eu și cu Traian.

Am luat de două ori cina împreună în această ultimă săptămână în niște bistrouri din zona Gării Saint- Lazare și am mai bârfit, am mai pus țara la cale, ne-am făcut planuri de viitor pentru perioada de după întoarcerea acasă, care rămânea totuși plină de incertitudini. Ultima cină împreună a fost chiar joi, în ultima lui seară la Paris.

În rest, am finalizat partea mea de calcule referitoare la măsurătorile făcute de mine la Medgidia și am tras tare pentru a-mi termina lucrarea de stagiu, a cărei susținere, în fața colegilor francezi, o aveam programată în săptămâna următoare.

Viorel a venit și el cu o veste bombă, cam în aceeași perioadă. Urma să rămână la Paris cu un contract pe durată nedeterminată, dacă reușeau cei de la resurse umane să-i obțină dreptul la muncă în Franța. În orice caz nu avea să plece odată cu mine.

Ca să fiu sincer, și eu tatonasem un pic posibilitățile de a rămâne acolo. Însă mi-am dat seama foarte repede că ușa către fostele țări comuniste din Europa de Est fusese închisă și nu aveam nicio șansă să obțin dreptul la muncă. Aș fi putut rămâne ca lucrător clandestin, dar în acest caz ar fi trebuit să îmi găsesc o muncă necalifrată. Și mă cam învățasem cu luxul…

O altă posibilitate ar fi fost emigrarea pe un alt continent. Cel mai ușor de obținut viză ar fi fost în Africa de Sud, unde se încerca creșterea ponderii populației albe, dar mi-era teamă, după preluarea puterii de către Congresul Național African al lui Mandela, de un apartheid întors pe dos. Sau în Quebec, unde vorbitorii de franceză voiau să-și mărească ponderea. Și ar mai fi fost pe listă și Australia… Am realizat însă destul de repede că pentru Quebec și Australia mi-ar fi fost foarte greu să îndeplinesc cerințele financiare și, mai ales, ar fi trebuit să plec inițial singur, ceea ce nu era deloc de dorit. Copilul era pe drum și urma să se nască în primele luni ale anului următor. Nu aș fi vrut să nu aibă cui să-i spună tată atunci când ar fi putut să rostească acest cuvânt. Și întotdeauna am fost convins de adevărul replicii Ecaterinei Oproiu, una dintre primele noastre „socialite” din perioada comunistă. A pus-o în piesa „Nu sunt turnul Eiffel” și spunea clar: „copiii se cresc cu dragoste, nu cu pensie alimentară”! Am renunțat fără niciun regret!

Și Mihai rămânea blocat, cel puțin o perioadă la Paris, până când băiatul abia născut avea să poată zbura cu avionul.

Deci până la urmă, doar jumătate, dintre cei patru care plecasem cu burse de la institut în urmă cu un an, aveam să ne întoarcem la timp…

Dar asta e o altă poveste!