Blog

Într-o vineri de dimineață, când frunzăream rețelele sociale, mi-a sărit în ochi una dintre cronicile muncitorești ale Mihaelei Petrovan despre ceea ce face BookLand România la Vulturești și cum acest campus de învățământ dual ar trebui să fie doar prototipul pentru alte 40 de asemenea instituții de învățământ…

Sigur, 40 de campusuri de învățământ dual pot părea enorm de multe, când ne gândim la un ONG, dar în același timp realizabile prin prisma imaginilor recente ale realizărilor BookLand România – 80 de școli și grădinițe renovate în mediul rural, unele dintre ele monumente istorice în pericol de a se prăbuși. Și totul în doar patru ani! Iar să faci un lucru de la început poate fi mai simplu decât să-l cârpești…

Însă, oricât de strâmb ai sta ca să judeci drept, tot rămâi impresionat de aceste realizări și proiecte!

Îmi propusesem, de ceva vreme să o cunosc pe cea care reușea să coaguleze în jurul ei această extraordinară coaliție de sponsori și parteneri pentru a revigora învățământul românesc la nivelul satului, adică exact acolo unde este mai mare nevoia și unde înflorește cel mai tare abandonul școlar. Și mi-am dat seama că în timpul săptămânii de lucru nu voi putea rupe o zi pentru asta. Mihaela Petrovan anunțase deja că cine voia să o întâlnească, o găsește pe șantier la Vulturești, iar unul dintre prietenii mei, Daniel Suciu, chiar fusese pe-acolo. Așa că nu am mai pierdut timpul și i-am trimis un mesaj pe LinkedIn, întrebând-o dacă a doua zi, sâmbătă, o găsesc pe șantier și dacă are timp să și stăm nu pic de vorbă. Răspunsul a fost pozitiv, așa că sâmbătă după ce mi-am postat episodul din poveștile ageamiilor în străinătate, am pus Waze-ul pe locația primită de la Mihaela și i-am spus că ajung cam într-o oră și trei sferturi.

Ieșirea din București pe autostrada A1, spre Pitești, a fost destul de complicată, iar traficul destul de aglomerat pe primii 20-30 de kilometri. Deși fixasem încă de la început viteza de croazieră, abia pe la kilometrul 50 am atins-o, iar după alți 30 de kilometri am realizat un lucru neobișnuit: nu-mi dăduse flash-uri și nu forțase depășirea niciun șofer super-grăbit, cu cine știe ce mașină bengoasă. Ba chiar depășisem eu destule merțane și BMW-uri care mergeau cuminți pe banda din dreapta… Dar sigur că această situație nu putea să dureze prea mult și până la kilometrul 100 deja trecuseră pe lângă mine vreo zece mașini cu o asemenea viteză încât, dacă nu aș fi avut inspirația să mă uit la vitezometru, m-ar fi făcut să cobor ca să văd de ce mi s-a oprit motorul…

Am ieșit de pe autostradă aproape de capăt și am luat-o pe naționala spre Câmpulung, iar apoi pe un drum județean, prin sate cu case frumoase, așa cum se văd adesea pe la noi, la capătul carora se aflau câte două-trei hale industriale ale unor firme franțuzești, probabil furnizori Dacia-Renault.

Vremea era frumoasă și însorită, chiar dacă temperatura se menținea în zona răcoroasă, și am ajuns rapid pe șantierul de la Vulturești. Aici, la marginea satului, drumul șerpuia printre două linii deluroase, împădurite, iar dincolo de parcelele cultivate pe dreapta, adâncimea văii te lăsa să bănuiești o apă curgătoare. În stânga era șantierul, cu un drum de acces și o platformă de parcare pietruită, câteva containere pentru organizarea de șantier și, un pic mai departe, un fel de remorcă cu roți de lemn, de căruță, placată și ea cu lemn și cu ferestre pe trei laturi.

Imediat ce am coborât din mașină m-a luat în primire paza șantierului:

–Bună ziua! Pe cine căutați?

–Bună ziua! Am venit să vorbesc cu doamna Petrovan.

–Va trebui să așteptați. Doamna tocmai dă un interviu și a spus să nu fie deranjată.

–Sigur! Nicio problemă.

Am profitat de acest intermezzo pentru a privi în jur. Coasta dealului pe  care ne aflam fusese tăiată în terase, cred că erau deja patru sau cinci (în final vor fi 7). Iar excavatoarele și buldozerele lucrau în continuare, primele încărcând pamântul dislocat în basculante. Planul campusului părea destul de clar, cu clădiri pe fiecare terasă, cu spatele în perete și deschiderea spre drum. Ceea ce aveau să vadă viitorii elevi pe ferestrele claselor era extraordinar. Dealurile împădurite de pe cealaltă parte a văii, ale căror ondulări mi-au reamintit de o poezie a Anei Blandiana, formau o priveliște de-a dreptul idilică. Dar reveria nu a ținut mult, pentru că omul cu paza s-a întors repede să-mi spună că doamna a terminat și mă așteaptă, așa că pot merge la rulotă.

Rulota, pentru că asta era de fapt, părea o creație unicat, artizanală, și era plasată cumva mai departe de șantier, într-o margine, mai aproape de pădure. M-am orientat greșit și a trebuit să-i dau ocol ca să găsesc ușa, dar acest lucru m-a ajutat să descopăr mai multe despre această construcție cochetă. Am bătut la ușă și mi-a deschis Mihaela. Ne-am prezentat, m-am descălțat pentru că era evident că această cămăruță mobilă juca rolul multiplu de birou și spațiu de locuit pentru ea, folosind cât am stat acolo o pereche de papuci oferită de gazdă. Chiar în fața ușii se afla bucătărioara, spre stânga toaleta și baia, iar în dreapta o canapea și biroul Mihaelei cu un laptop deschis pe el. Un radiator făcea ca temperatura în interior să se mențină plăcută. Mihaela m-a servit cu un ceai cu miere, m-am așezat pe canapea, iar ea la birou, cu scaunul întors spre mine, și am început să vorbim.

A trebuit să-mi stăpânesc curiozitatea și să-i povestesc mai întâi câteva lucruri despre mine, înainte de a o convinge să-mi povestească ce a făcut, cum a început și de ce s-a înhămat la construcția primului campus.

Motivul inițial a fost clar. La țară, condițiile în care învățau copiii nu erau la fel ca la oraș. Multe școli și grădinițe erau într-o stare jalnică, iar dotările nu erau cu mult peste cele din vremea lui Creangă, unul dintre cei mai faimoși învățători ai noștri. Și așa a început campania de renovări, învățând în permanență cum să facă lucrurile mai bine și mai funcționale, pe măsură ce numărul clădirilor în care copiii începeau să simtă că sunt în secolul 21 creștea. Și creștea și numărul partenerilor și al sponsorilor, care nu plecau pentru că și-ar fi terminat treaba, ci rămâneau lângă ea pentru a continua și pentru a face și alți copii fericiți. Și, la un moment dat, a realizat că toți acei copii vor termina învățământul secundar, dar liceele sunt prea departe, iar părinții acestora nu vor avea posibilități să-i țină la școală la oraș, iar ei vor rămâne acasă, abandonând școala fără nici o meserie… Și așa i-a venit ideea campusurilor pentru învățământul dual, unde copiii din satele aflate chiar la distanță să poată fi aduși cu autobuzele, în mod gratuit, să poată să învețe carte și câte o meserie, să li se servească două mese calde pe zi, pentru că învățământul și mațele care ghiorăie nu prea fac casă bună, iar apoi să meargă acasă spre sfârșitul după-amiezii, după ce au învățat mereu ceva nou, cu aceleași autocare.

Și a găsit locația de la Vulturești și niște oameni extraordinari la nivel local și la județ, care au ajutat-o să obțină autorizația de construire. Apoi a mai găsit și un băiat destul de tânăr și cu suflet mare, care are o firmă de construcții și destule utilaje pentru a se apuca de treabă…

Nu-i așa că totul pare foarte simplu? Sigur că da, când pui faptele așa pe hârtie, în succesiunea logică a evenimentelor, totul pare simplu! Dar nimeni nu știe mare lucru despre zbaterile acestei femei, despre nopțile ei nedormite, despre zilele ei pline, despre fundăturile în care trebuie să fi intrat, doar ca să constate, ca și Edison, că aceea nu era o soluție viabilă.

Însă acum lucrurile au intrat pe un făgaș normal și încep să prindă contur. Ea speră ca vremea să o ajute, să poată să avanseze cu construcția cât mai mult în această iarnă, pentru că termenul de realizare este unul strâns, iar toamna viitoare campusul trebuie să fie funcțional pentru a-și primi primele generații de elevi.

Apoi vor urma câțiva ani în care vor învăța să facă să funcționeze un asemenea campus. Și vor învăța probabil și din greșeli, din ceea ce va merge mai greu la început, înainte de a se înhăma la construcția următoarelor campusuri de învățământ dual, câte unul în fiecare județ… Pentru că acesta este visul Mihaelei Petrovan, fondatoarea BookLand România!  

Dar până acolo mai sunt multe de facut și mai are mult de muncă, inclusiv pentru atragerea unor noi sponsori și parteneri și pentru a-i ține aproape pe cei existenți. Chiar a doua zi, după vizita mea, trebuia să plece în Croația la o conferință de sustenabilitate, unde spera să discute cu firme prezente în România, la care încă nu reușise să ajungă, pentru a le convinge să se implice în proiect.

Și discuția noastră ar fi continuat mult și bine, pentru că îmi plăcea să ascult pasiunea din vocea ei. Însă timpul îi era drămuit și, după o vizită la pas prin șantier, ne-am luat la revedere și ne-am despărțit. Eu am pornit spre București, iar ea s-a întors la treabă, pentru că mai avea încă prea multe de făcut, înainte de plecare…