Fin de semaine à Bucarest…
Eram un „francez” într-o vizită scurtă în România… Și de aici și titlul franțuzit.
Când am ajuns acasă am sunat-o pe mama, pe mamaia Lola, bunica din partea tatei, și am avut surpriza să-l găsesc și pe tata acolo, dar am mai sunat și alți unchi, mătuși, veri și verișoare cu are comunicasem doar prin scrisori.
Mihaela pregătise o mulțime de bunătăți de-ale noastre, de ziceai că s-a pregătit pentru vreo nuntă… Dar am fost doar noi doi, în fața unei cine, așa cum nu mai fusesem de multă vreme…
Sâmbătă am plecat mai întâi la mama, singur. Cu Mihaela aveam să mă văd mai târziu, la mătușa ei care stătea tot în Balta Albă.
Bucureștiul mi s-a părut neschimbat, până când eram să rămân în metrou pentru că stația Nicolae Grigorescu nu-mi spunea nimic. Noroc că, înainte să se închidă ușile, am recunoscut decorul. Când plecasem eu încă nu-l trecuseră pe Sălăjan la dușmani și nu schimbaseră denumirea străzilor din cartier după numele pictorilor români cei mai faimoși. Uite că totuși se schimbase câte ceva…
Am mers întâi la mama, în Sălăjan/Grigorescu, apoi la bunica (intersecția Macaralei cu Șulea – 1 decembrie 1918 cu Palade? – nici acum nu sunt foarte sigur). Amândouă s-au bucurat mai mult să mă vadă decât de cadouri. La mama erau și surorile mele și nepoata Ancuța. Mihaela, cea mai mare dintre surorile mele, era și ea însărcinată.
Tata plecase la Pietroșița, așa că pe el nu l-am prins la mamaia… Dar mamaia mă așteptase cu faimosul ei cremșnit, una dintre prăjiturile care numai ei îi ieșea atât de bună! Parcă mai îmbătrânise un pic…
După-amiază m-am întâlnit cu Mihaela la tanti Zizi, mătușa ei la care stătuse și în liceu și în facultate, cu excepția ultimului an, când verii ei trebuiau să se pregătească de examene.
Cu toții voiau să afle povești despre viața în Franța, despre francezi, Paris și monumentele lor. Occidentul încă avea o aură de inaccesibilitate pe care foarte puțini reușiseră să o spargă, mergând acolo…
Duminică am ieșit amândoi prin centru, pe Calea Victoriei, pe bulevardul Regina Elisabeta (alt nume de stradă care se schimbase, dar pe atunci era Kogălniceanu de la Universitate și până la operă) și prin Cișmigiu. Orașul se mai schimbase într-adevăr, nu numai prin numele străzilor. Fusese invadat de buticuri cu marfă de proveniență obscură și de tot felul de șaormerii cu firme stridente, de multe ori în construcții provizorii insalubre, lipite de clădirile istorice. Nu mi se părea neapărat o schimbare în bine.
Apoi am petrecut o seară liniștită. Din nou doar noi doi.
Luni dimineață aveam să dispar din nou pentru două săptămâni, înainte de un nou weekend împreună, pe care aveam să-l petrecem însă la țară.
Reușisem să cumpăr câteva sticle de vin românesc pentru a le lua cu mine la întoarcere. Înainte de întoarcerea mea definitivă în țară aveam de gând să le ofer colegilor o degustare, poate chiar o mică petrecere. Nici măcar nu știam cum se procedează la ei. Deși ne plecase un coleg la o altă firmă…
