Blog

–Noi însă…

–Voi trebuie neapărat să înțelegeți. Tot, absolut tot.

–E o aspirația firească a speciei. Fără ea am fi făcut conversație și în seara asta tot pe vreo cracă, în pădure. Sau într-o cavernă.

–Perfect adevărat. Și dacă e adevărat că toată specia umană aspiră de milenii spre cunoaștere și se străduiește să înțeleagă, rezultă că fiecare individ, dar absolut fiecare individ din secolul al XX-lea al erei noastre e obligatoriu animat de aspirațiile speciei din care face parte, în cele mai neînsemnate clipe ale vieții lui ca și în cele fundamentale. Nici n-ar putea trăi altfel. Tu, Mișa, eu, Popescu…

–După ton s-ar zice că nu ești de acord.

–Pentru moment asta nu contează. Eu reproduc doar raționamentul care vă face pe voi să fiți ceea ce sunteți. Raționamentul, mai bine zis tipul de raționament care face din voi robii unui sistem fix de gândire. Nu puteți ieși din sistem, nu știți să gândiți în afara lui…

–Și?

–Și nu vă puteți înțelege decât între voi. Îndată ce apare cineva care gândește altfel, mai liber, sau pur și simplu nu gândește deloc – intrați în alarmă. Pentru liniștea voastră interioară, da, dintr-o economie de gândire atribuiți întregii lumi sistemul nostru de axiome și legi, de adevăruri, aproximații și erori. Un mecanism universal, de parcă soarele ar fi obligat să se miște așa cum îi vedeți voi mișcarea. De unde știți că soarele se mișcă într-adevăr de la răsărit la apus, cum îl vedeți voi?

–Se spune că ar exista niște observatoare astronomice…

Era pornită și nu s-a împiedicat de ironia mea stângace.

–De unde știți că la 20 de ani…

–Închipuiește-ți că am fost și noi pe acolo. La 20 de ani, e adevărat, se mai întâmplă să uiți că vei ajunge și la 30, și la 50. Dar când ajungi la 30, la 50, atunci e mai greu să uiți că ai avut, cândva, 20 de ani.

–Iar dacă noi, dacă eu țin neapărat să nu semăn cu niciunul dintre aceia care au avut, au sau vor avea 20 de ani?

–Ai să râzi, dar nici măcar ambiția asta nu strălucește prin originalitate.

–Mă rog, să zicem. Dar o ambiție atât de puțin originală se poate totuși împlini într-un mod original.

–După atâtea generații care și-au închipuit același lucru e cel puțin dificil.

–Dar posibil! Posibilitatea, cel puțin posibilitatea teoretică există. Dar nici ea, nici măcar ea nu încape în sistemul vostru. E un motiv în plus ca mai ales vouă să nu vrem să vă semănăm!

–Motivul este într-adevăr în plus, cum bine zici. Dacă ar mai fi și altele, la fel…

N-a sesizat ironia jocului de cuvinte. Sau nici n-a contat în fața înverșunării ei polemice.

–Cel puțin încă unul: fără ambiția noastră lumea ar arăta îngrozitor de monotonă, i-ar lipsi varietatea. Destul semănați voi unul cu celălalt, v-ați făcut chiar un ideal din alinierea aceasta perfectă în coloană…

–Da, a fost un ideal. Și este. Un ideal în care cred, de altfel, și cei mai mulți dintre colegii tăi.

–Exact. „Cei mai mulți și cei mai buni”, așa se zice de obicei.

–Și iar nu ești de acord!

–Ba da, ba da. Cum aș putea să nu fiu de acord cu o formulă care-mi confirmă cel puțin o dată pe lună, în adunările U.T.M., că am reușit, că de bine de rău nu sunt ca cei mai mulți? Chiar dacă formula voastră mă exclude automat, cam prea automat, dar aici vă recunosc stilul, și dintre „cei mai buni”.

N-aș putea spune că m-am dat vreodată în vânt după calambururi și sofisme, iar Iuliana părea să se fi antrenat îndelung și metodic în asemenea jonglerii cu cuvintele. Începuse să mă irite dexteritatea, dezinvoltura ei în materie. I-am spus-o:

–Zău, să nu crezi că vreau să evit discuția. Atâta doar: nu pot suferi conversațiile astea de salon, purtate precum partidele de scrimă, cu florete inofensive și figuri grațioase. Sunt eu de vină că n-ai încotro? Că numai așa, jucându-te cu vorbele, poți face din idealul nostru colectiv un argument pentru veleitățile tale de excepție?

Parcă era un făcut să nu-i ghicesc în seara aceea reacțiile. Nici de data asta nu s-a supărat, cum aproape că doream.

–Uite, încă o dovadă: nici argumentele noastre nu încap în sistemul vostru de gândire. Drept care le ignorați sau le respingeți. „Nu rezistă”, ziceți fără să stați pe gânduri. Și nu există atunci nici generații, nici deosebiri între generații, nici contraziceri… Eu, Iuliana, sunt blestemată să rămân o versiune cu fustă a vreunui Mișa de acum 12 ani. Ei bine, nu! Nu vreau!

–Ce știi tu despre vremurile acelea?!

N-a fost o întrebare. Mai degrabă o exclamație, concluzia unui fulgerător moment de reverie.

–Aș putea foarte bine să nu știu nimic. Nu crezi că mi-ar putea fi de ajuns cum arătați azi, după abia un deceniu și ceva?

–Nici voi nu veți arăta altfel după ce vă vor trece fumurile!

–Dă-mi măcar voie să sper că nu.

–Din partea mea… Dar viața, viața adevărată nu cea din cărți, viața pe care va trebui să v-o faceți, să v-o asigurați înainte de toate… Nici nu-ți închipui tu cu ce forță, cu ce rigoare de-a dreptul matematică are să vă aducă la același numitor comun!

–Ți-am mai cerut o dată voie să sper…

–Și eu ți-am mai dat-o o dată. Speră, fetițo! E un lucru foarte frumos. Încaltea peste un deceniu și ceva o să ai niște amintiri frumoase și câteva motive intime de tristețe. Vorbesc foarte serios și din experiență…

–Vrei să te cred?

–Din moment ce te asigur că vorbesc serios…

–Vai, dar nu-ți dai seama ce păsărică ți-a scăpat din gură! Ai lăsat să se înțeleagă că și voi ați sperat la 20 de ani…

–Noi am și reușit!

–Ce-ați făcut?

–Noi am reușit!

–Cu tine văd că nu se poate discuta! Ne întoarcem de unde am plecat. Dacă nu mă înșel ți-am mai spus că semănați îngrozitor unul cu celălalt. Că v-ați făcut chiar un ideal…

–Vezi? Idealul acela, recunoașterea lui deschisă au fost primele linii de demarcație față de generația anterioară. Dar ți-am spus că noi am reușit. Și pentru că mă silești să-ți repet prelegeri din primul an de facultate, am să-ți atrag atenția că și cei dinaintea noastră semănau îngrozitor între ei. Semănau în primul rând prin aceea că nu recunoșteau că seamănă, semănau apoi prin dorința fiecăruia de a nu semăna cu ceilalți… Apropo, nu te recunoști? În fine, semănau prin tot ceea ce îi silea să facă lupta zilnică pentru existență, pentru cheltuirea sau sporirea unei averi. Are să te surprindă, dar dintr-un anumit punct de vedere și extravaganțele, chiar cele mai extravagante, au un numitor comun…

–Știu: plictisul. Huzurul burghez. Prea-binele.

–Vezi? Vezi că în anul întâi erai o studentă mai conștiincioasă?

–Din păcate, n-am tras chiulul de la nicio oră și am învățat tot ce ni s-a spus până în ultima zi de curs.

–De ce „din păcate”?

Dar tot eu m-am cenzurat și m-am grăbit să repar:

–Nu, renunț la ultima întrebare. Fără argumente, cum ai rămas, ai fi în stare să muți acum toată discuția. Să-mi explici defectele sistemului universitar cu frecvență obligatorie, nivelul unora dintre cursuri și seminarii…

–Și crezi că asta ar însemna o schimbare a discuției noastre?

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.