Blog

În prima seară, așa agitată și obosită cum sosisem, l-am observat totuși pe Mișa. N-am stat să-l privesc, e adevărat, dar l-am cercetat mult mai atent decât a bănuit el. Mie nici nu-mi trebuie prea mult pentru a afla cu cine am de-a face. Ședea la o masă pe covertă, lângă tov. Mustață: mohorât, încruntat, furios parcă – nu mi-am făcut de loc o impresie favorabilă. „Alt capsoman”. Acum, vizavi de autoportretul pe care și-l făcea el pentru seara aceea, impresia mea apare și mai falsă. Și nu e cazul, n-am niciun motiv să nu-l cred. Dar toată această efervescență din suflet și de sub frunte rămânea ascunsă, crede-mă, nimic nu răzbătea pe fața lui imobilă. Sunt dispusă să recunosc, dacă vrei, acest eșec. Ține seama, e primul meu eșec ca fizionomistă! Obișnuită însă cu chipuri mai expresive, oricum mai deschise, recunoaște că era normal să-l iau drept un tip ursuz, greoi, țeapăn. Pe dinafară și pe dinăuntru la fel.

Și n-am observat, pe cuvântul meu că nu l-am observat tresărind!

Uite, ca să vezi cât țin eu la adevăr, am să recunosc că m-ar fi bucurat chiar să-l văd tresărind, după cum mi-ar fi convenit și să arate altfel, mai agreabil, mai… Adevărul adevărat este că mă gândisem la o asemenea posibilitate: împrietenindu-mă cu responsabilul excursiei aș fi scăpat de corvezile la care oricum m-ar fi pus tov. Mustață. Numai că Mișa, în prima seară, nu mi-a părut un tip potrivit pentru asemenea eventualitate, nu mi-a plăcut deloc. Dar absolut deloc!

Iar a doua zi la Tulcea…

–Ai încercat totuși să-ți pui în aplicare planul!

Nu s-a grăbit să protesteze, cum mă temeam. Și nici n-a renunțat să povestească. M-a măsurat doar, și nu i-am putut deosebi în zâmbet nici dispreț, nici ironie. Un zâmbet neutru.

–Dacă aș fi avut într-adevăr „planul” pe care mi-l atribui, fii convins că nu-l mărturiseam. În orice caz, nu ți l-aș fi mărturisit tocmai ție. Dar n-am să-ți explic, aș avea aerul că mă justific, că mă apăr. Ai fi în stare să nu mă crezi.

În fond ești liber să crezi ce vrei, te privește.

Dar în dimineața următoare, la Tulcea, am vrut să-l verific. Se întâmplase ceva peste noapte, îmi dădeam seama. Mișa părea să se miște mai ușor, mai degajat. Ca un școlar în prima zi de vacanță, sfiindu-se încă de absența ghiozdanului de parcă ar fi tras chiulul. Am ajuns expertă în asemenea stări de spirit, nu uita că lucrez de patru ani cu O.N.T.-ul. Iar Mișa nu făcea deloc excepție: învățase peste noapte să zâmbească senin, devenise volubil, glumea chiar… De aici mi-a venit ideea să-l verific, chestia cu măgarii care merg în frunte a fost într-adevăr ireverențioasă, intenționat obraznică și Mișa a promovat micul meu test cu 10. Dar jocul care a urmat, „de-a v-ați ascunselea” combinat cu „șoarecele și pisica”… Ce combinație sfinte dumnezeule! A fost un joc absurd, zău, un joc pe care l-a jucat singur, îl privește, n-am avut habar și asta înseamnă că nici n-a câștigat ceva. Nici măcar o „victorioară”, cum scrie. Sinceră să fiu, nici nu mai știu ce l-am întrebat, de ce l-am întrebat, dacă mi-a răspuns și ce. De unde se poate vedea câtă importanță am dat amănuntului.

Am așteptat, dar nu mai avea nimic de adăugat. M-am grăbit să citesc mai departe. Abia acum pot să observ că m-am grăbit degeaba, interesul pentru ceea ce îi citeam era în creștere, se stârnise. Iar Iuliana nu s-a sfiit să-l arate.

„… jocul din Tulcea – „de-a v-ați ascunselea” combinat cu „șoarecele și pisica”, auzi ce alchimie savantă!”

–Ei, ce-ți spuneam?

„Ba chiar trebuie să recunosc că m-a încercat o undă de regret când s-a isprăvit și – învingător – i-am strâns mâna.”

–E nebun.

Atât. Niciun cuvânt mai mult, oricât l-am așteptat. Am avut chiar impresia că și pe acestea două le-a regretat.

Când am ajuns la „Iuliana, e pedepsit Jim să te sărute” a izbucnit în râs.

–Eu! Eu am organizat pedeapsa aceea. Dumnezeule de-ar ști Mișa! Dar în seara aceea… Ei da, în seara aceea mă temeam… Chiar așa, am fost în stare să mă tem de Mișa! Era încruntat, crispat, redevenise greoi, mă…

M-a cercetat scurt, s-a oprit, pe urmă s-a întors către ea și i-am putut citi pe față cum o inundă reveria.

–Dacă în seara aceea am fi rămas în doi, singuri, poate că toată povestea…

S-a cenzurat. A zâmbit trist, stânjenită. Tristă și stânjenită ea, care nu voia să regrete nimic! Și imediat a zâmbit altfel, amuzată:

–Cum m-am putut teme de el?! Știi, de câte ori mă gândesc la Mișa îmi amintesc o lecție din manualul de limba rusă. O povestire cu un vânător care se împrietenise cu un urs. Un urs blând, inofensiv, exact așa cum și-l închipuie copiii pe Moș Martin. Pe vânător îl atacau lupii, iarna, într-o cabană. Trăgea cu pușca pe fereastră și-i striga ursului: „Mișa, Mișa, ține ușa!” Noaptea în cabina lui îmi venea să-i spun: „Mișa, Mișa, derji dveri!” Nu i-am spus totuși, niciodată nu i-am spus. Se putea foarte bine să fi învățat după alt manual, cine știe ce-ar mai fi înțeles!

Recitesc însemnările lui Mișa, pagină cu pagină, să-mi amintesc exact reacțiile Iulianei. Paginile următoare – așteptarea lui în cabină, ușa care a rămas încuiată la șoapta ei ademenitoare – au adus între noi o tăcere crâncenă.

„După aceea m-am gândit și încă mă încearcă bănuiala că tot ce a urmat sau aproape tot, acel ceva de neînțeles care ne-a despărțit mereu și sfârșitul, mai ales sfârșitul poveștii – n-au fost decât consecințe ale jignirii din prima seară.”

–Auzi, abia „după aceea” s-a gândit!

–Ar fi trebuit să se gândească înainte?

–Bineînțeles.

Dar imediat și-a dat seama de ceea ce-i scăpase din gură.

–Nu-i vorba numai de ușa aceea!

–Știu.

–Mă îndoiesc. După cum se vede, nici măcar Mișa nu știe.

–Uiți însă deosebirea dintre noi: eu am citit însemnările lui până la capăt, tu ai ajuns abia la pagina 20.

–Voi ajunge la sfârșit cu aceleași convingeri.

–Ești sigură?

–Și tu uiți ceva: Mișa a început să scrie după ce totul se terminase, el știa sfârșitul atunci când își nota începutul. Și dacă nici din perspectiva ultimei seri n-a izbutit s-o înțeleagă pe prima…

–Cu alte cuvinte, Mișa n-a înțeles nimic.

–Cât a înțeles el, ai să înțelegi și tu.

–Oare?

–Sunt gata să-ți dau în scris.

Câteva clipe ne-am înfruntat ostili.

–Înțelegi, de pildă, de ce stau aici, lângă tine la ora asta?

M-am temul s-o provoc, răspunzându-i cum poate merita.

–Nu.

–Nici eu.

Mi-a zâmbit.

N-am fost în stare să-i răspund.

A urmat ea, zâmbind încă:

–Spune drept: nu-i așa că te supără acest „nu”, faptul că nu cunoști răspunsul la o asemenea întrebare esențială pentru moment?

–Ba bine că nu. Dar nici pentru tine lucrurile nu pot sta altfel.

–Ba da, ba da. Tocmai asta e deosebirea dintre noi, acel „ceva” pe care Mișa nici azi nu pare să-l fi aflat. Nu înțeleg de ce întârzii aici, la tine, dar faptul că nu înțeleg nu mă împiedică să întârzii mai departe și nici nu-mi creează complexe. Voi însă…

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.