Blog

Întors la birou după weekendul din Bretania m-am apucat de lucru la lucrarea mea de stagiu. Dar n-am avut prea mult spor pentru că, pe la 10, m-a chemat Philippe, șeful nostru, în biroul lui. Acolo mi l-a prezentat pe singurul nostru coleg pe care nu-l cunoscusem încă, Denis, care era detașat în Belgia la o fabrică ce fusese cumpărată cu vreo șase luni înainte de venirea mea de către grupul francez.

Amândoi m-au întrebat despre misiunile se care le avusesem până atunci în fabricile de ciment și ce tipuri de măsurători făcusem în mod efectiv. Se pare că răspunsurile mele i-au satisfăcut, pentru că imediat au concluzionat:

–Bogdan, mâine dimineată pleci în Belgia împreună cu unul dintre tehnicieni, cel mai probabil cu Charles. Vor fi de făcut în special măsurători de gaze pe morile de făină. Acolo este un sistem mai complicat și greu de gestionat. O să vezi!

În timpul mesei de prânz, Charles m-a abordat în legătură cu deplasarea de la Tournai și am stabilit să pregătim toate materialele pentru a le pune în mașină. Urma să plecăm tot cu Peugeot-ul 504 break cu care fusesem îmreună și în prima mea deplasare, cea de la Villiers-au-Boin, dar și în cea cu Predescu, directorul meu din România, la Beffes. Charles avea să plece cu ea acasă, iar a doua zi dimineață urma să mă ia din gara de la Poissy.

Așa am și făcut și a doua zi, marți, ca în celebra comedie britanică din anii 70, ora nouă ne-a prins deja pe autostrada A1 spre Lille și apoi spre Tournai, în Belgia. Am trecut rapid pe lângă aglomerația urbană Lille-Roubaix-Tourcoing, intrând în Belgia prin două localități practic lipite una de alta, unde singurul semn al trecerii dintr-o țară în alta era o linie albă trasată transversal pe șosea. Teoretic mie îmi trebuia viză pentru a intra în Belgia, însă atunci când fusesem la Haga îmi dăduseră olandezii o viză valabilă în toate cele trei tări din BENELUX.

Când am ajuns în fabrică tocmai se făcuse ora mesei, așa că înainte de a ne apuca de treabă am mers împreună cu Denis să ne punem burta la cale la un restaurant din zona industrială din apropiere. Abia după masă am cunoscut echipa cu care urma să lucrăm formată din doi stagiari, un băiat și o fată. Mie mi-a fost repartizată fata și am pornit cu toată echipa să facem o recunoaștere ca să fim pregătiți a doua zi dimineață.

Trecând spre turnul schimbătorului de căldură mi-a sărit în ochi o inscripție mare, scrisă cu roșu pe unul dintre silozuri: „Va chiez tes brumes, etranger!”

Mi-am dat seama că era o insultă gravă, cu tentă sexuală, la adresa „invadatorilor” francezi care le cumpăraseră belgienilor bijuteria de fabrică, dar nu am reușit să-mi traduc exact expresia fără să apelez la ajutorul lui Charles. N-o să v-o traduc și vouă acum, dar imaginati-vă una dintre cele mai virulente înjurături neaoșe românești si veți fi pe-aproape.

Eram de aproape 9 luni în vest si totuși era prima oară când întâlneam o asemenea manifestare de naționalism exacerbat între două popoare care vorbeau de fapt aceeași limbă!

Am văzut ce trebuia să facem și, într-adevăr sistemul era foarte complicat. Înlocuiseră cuptoarele mai mici cu unul mare, cu o capacitate de peste două mii de tone pe zi, dar măcinarea și uscarea materiilor prime se făcea în continuare în cele patru mori mici inițiale cu ajutorul gazelor de ardere care ieșeau din cuptor. Nimeni nu avea nicio idee cum se repartizau gazele între cele patru mori, mai ales că nu funcționau întotdeauna toate și, așa cum aveam să constat, deciziile de pornire și oprire a morilor erau cumva luate aleatoriu, ca să nu spun după ureche sau după bunul plac al cuiva. Produsul final care ieșea din oricare dintre mori trebuia să fie identic sau măcar cu proprietăți cât mai apropiate. Iar sarcina mea era să fac un fel de hartă a repartiției debitelor de gaze când funcționau morile în diferite configurații. Un fel de problema celor trei corpuri din recentul serial de pe Netflix…

După vizita prin fabrică ne-am făcut planurile pentru a doua zi, ne-am pregătit materialele și am plecat la hotel, care se afla în plin centru al orașului. Seara, am ieșit la o scurtă plimbare pe jos și apoi am intrat pentru cină într-un restaurant, pe care l-a ales bineînțeles Charles. Încă de la început mi-a plăcut să merg cu Charles în deplasări pentru că îmi povestea despre diferitele feluri de mâncare tradiționale locale și mai ales despre vinuri. Am învățat extraordinar de multe lucruri de la el în privința alegerii vinului potrivit în funcție de ceea ce mâncai.

Sigur, francezii aveau și o mulțime de bancuri cu belgieni prea puțin flatante, iar părerea lor despre gastronomia belgiană era de desconsiderare totală. Dar asta nu ne-a împiedicat să găsim un restaurant corect, unde să mâncăm bine și să degustăm și niște vin bun.

În zilele următoare am făcut măsurători și am reușit să fac și calculele de debite și viteze ale gazelor. Belgianca, care era studentă la inginerie chimică, a învățat repede ce avea de făcut.

Era o fată blonduță și frumușică, cu multe pistrui, însă serioasă și muncitoare. Alesese fabrica de ciment pentru stagiu pentru că locuia în zonă.

Am întrebat-o în ce domeniu al ingineriei chimice se specializează și mi-a răspuns că în toate. Când i-au explicat că la noi erau șase specializări în chimia industrială mi-a răspuns că ea s-ar simți limitată în acest sistem.

Inițial relația noastră de lucru pornise un pic cu stângul în momentul în care aflase că sunt român. Au observat imediat că se uita la mine cam ciudat și până la urmă am întrebat-o direct:

–De ce te deranjează faptul că sunt român?

–Sunt circa cinci mii de români la Roubaix și au făcut prăpăd acolo…

–În ce sens?

–Au făcut tot felul de mizerii, fură, cerșesc…

–Și te-ai gândit că și eu sunt ca ei? Să știi că nu există pădure fără uscături… Ce, voi în Belgia nu aveți hoții și cersetorii voștri? Poate că nu ai întâlnit genul de români care trebuie! Și la noi sunt oameni muncitori și care-și văd de treabă, care au venit aici să muncească ori să învețe…

Și discuția s-a oprit acolo. Însă în câteva zile am constatat că atitudinea ei se schimbase.

Vineri, înainte de plecare i-am prezentat lui Denis rezultatele preliminare, urmând ca pe cele finale să i le trimit în săptămâna următoare.

–Bogdan, ai făcut o treabă excelentă, dar este încă departe de a fi completă. Ai putea să vii să continui măsurătorile săptămâna viitoare?

–În principiu da, dar ar trebui să vorbesc cu Philippe.

–Vorbesc eu cu el și va fi de acord. Ar trebui să iei trenul până la Lille și să suni la fabrică când ajungi ca să vină cineva să te ia. Instrumentele le lăsați aici și le voi aduce eu. Eu voi fi în vacanță săptămâna viitoare, însă luni voi trece pe la sediu și voi vorbi cu Philippe.

–Denis, va fi dificil să vin cu trenul și fără mașină. Nu voi avea nici un fel de mobilitate, voi depinde de alții și voi deranja pe toată lumea.

–Stai linistit… Nu vei deranja pe nimeni…

–Mai bine închiriăm o mașină. O să vorbesc și eu cu Philippe.

–Dar nu avem buget pentru o mașină de închiriat.

Am plecat spre Paris și toată chestia a rămas cumva la coadă de pește, fiecare fiind convins că lucrurile s-au lămurit. Dar nu era așa.

Eu mă simteam frustrat pentru că nu văzusem pe nimeni până atunci să meargă într-o misiune și să depindă pentru transportul zilnic de cei din fabrică… Chiar dacă mergeau cu trenul sau cu avionul, colegii mei închiriau întotdeauna o mașină la destinație. Ce era chestia asta? Mă credeau pe mine mai prost doar pentru că eram venit din Europa de Est? Că doar nu venisem cu pluta pe conductă? Consideram că dovedisem deja că știam cel puțin la fel de multe ca majoritatea dintre ei despre industria cimentului…

Chiar dacă eram gata să izbucnesc, nu era nici locul, nici momentul, așa că m-am abținut..

Charles m-a lăsat într-o gară chiar la intrarea în regiunea pariziană, de unde în mai puțin de zece minute am avut un tren care m-a lăsat în Gare du Nord, iar de acolo am ajuns rapid cu metroul acasă.

Începuse weekendul și trebuia să-mi trag un pic sufletul după o săptămână intensă… Vedeam eu luni cum rezolvăm problemele!