Blog

Îmi doresc un somn la fel de sănătos ca al Iulianei.

19 mai (ora 23)

S-ar putea să fie numai o proastă dispoziție.

În seara asta (la urma-urmei în seara asta sau în alta, tot trebuia să înfrunt cândva acest subiect) m-am gândit la bătrânețe. Nu, nu e bine zis, nu despre bătrânețe a fost vorba. Tinerețea a fost subiectul, sigur că da. Am numărat, trist, ceea ce nu mai am și am constatat că încă nu știu să mă bucur de ceea ce am câștigat prin aceste pierderi.

„Din nefericire, ne rămâne un interval prea mic între timpul în care suntem prea tineri și acela în care suntem prea bătrâni.”

„Prea tânăr”, mi se pare, nu am fost niciodată. Pe la douăzeci de ani mi s-a întâmplat să mărturisesc cuiva, care nu merita, că nu am trecut prin ceea ce îndeobște se cheamă „adolescență”. A râs. Dar eu aș face și acum, dacă s-ar mai ivi prilejul, aceeași mărturisire. O pretimpurie înțelepciune (= sobrietate + gravitate + obligațiile de activist + pasiunea bolnăvicioasă pentru lectură + veșnica criză de timp liber) mi-a alungat și din tinerețe zburdălnicia, degajarea, impertinența, naivitatea – adică toate atributele care îi alcătuiesc farmecul. Așa a fost să fie. Întotdeauna am arătat bătrânicios, drept care mi s-au dat mai mulți ani decât împlinisem, nimeni (măcar o dată, ca o excepție) n-a greșit apreciindu-mă, din ochi ori altfel, mai tânăr. Am fost mereu un bătrân sub 30 de ani și până astă-seară (când am privit nostalgic în urma romantismului, a îndrăznelilor și intransigenței, în urma acelei fericite vitalități care mi-a îngăduit să nu țin socoteala nopților albe), până în această seară eram gata să mărturisesc că nu m-am bucurat nici de ceea ce alții numesc „tinerețe”.

„Prea bătrân”…

Ei, mi s-ar cuveni, aș avea măcar dreptul să pretind un interval ceva mai mare până la acest „prea bătrân”.

Stop.

Doamne, ce arsenal de argumente și câte bâlbâieli îmi sunt necesare pentru a mă convinge (eu, pe mine!) să mai amân până mâine însemnările pe care azi dimineață le-am amânat. Am avut o zi grea, pur și simplu sunt zdrobit de oboseală.

27 mai

Nu poate fi decât o superstiție, e clar. Dar tot amânând să notez sfârșitul mi se pare că însuși sfârșitul îl amân, că îngădui așa evenimentelor să-și urmeze cursul, după ce hotărâsem – irevocabil și indiscutabil: final.

Față de ce căutasem eu în această poveste cu Iuliana, scriam, tot ce trebuia să se întâmple se întâmplase. Și „tot” era cam puțin zis! Iată însă că azi primesc un vraf de scrisori, toate de la un singur expeditor necunoscut: Crizantema Astanei. Le am pe masă, n-am deschis niciuna, nu pot fi decât în legătură cu același subiect căruia sunt hotărât să-i pun punct. E clar deci că n-am să le deschid, îmi ajunge. Și pentru a mă asigura că mâine n-am să primesc prin coletărie chiar vasul care a găzduit excursia (ce altceva ar putea urma caietului lui Mișa, telefoanelor, aventurilor și acestui vraf de scrisori?) nu mai amân nici măcar cu o clipă însemnările de joi, 19:

Era ziua mea liberă, ziua pe care în fiecare an și în fiecare săptămână mi-o apăr cu strășnicie de cursuri, seminarii, ședințe, mobilizări, întâlniri etc. Lucram deci, și pe la 10 apare Lia. Nu mai venise niciodată la mine, adresa o primise (tot telefonic!) de la aceeași admiratoare anonimă: încerca, zicea admiratoarea, să repare o „intervenție inoportună”.

I-a reușit.

Ne-am împăcat ușor, de fapt nici nu ne certasem, aș fi căutat-o eu după ce se linișteau apele. „Totul s-a isprăvit la Capșa” – îmi repetasem preț de o săptămână și o săptămână încheiată mă dădusem la fund, nu văzusem pe nimeni, lăsasem consemn la catedră că aș fi plecat într-o deplasare etc. Dar în joia aceea aveam să constat că deasupra mea apele continuau să se agite.

Lia a târguit de la piață, a pregătit prânzul pentru amândoi uimindu-mi vecinii de apartament care o știu doar pe mama, rar, ca unicul meu reprezentant în bucătăria comună. A plecat pe la două, eu am rugat-o și m-a înțeles, voiam neapărat să lucrez.

După-amiază (aveam din nou masa plină de fișe) altă vizită neașteptată: Mișa. Era cu Maria, erau exuberanți cum nu i-am văzut niciodată, veniseră – cică – „o dată cu primăvara care-și cerea drepturile”. Cu alte cuvinte voiau să mă scoată spre Șosea, la promenadă. Nu, nu mi-a venit în minte să-l întreb dacă nu cumva „primăvara” despre care vorbea îi și telefonase. După tot ce s-a întâmplat, ar fi interesant de știut răspunsul la o asemenea întrebare.

Eram din nou nevoit să-mi apăr ziua de studiu, tocmai le explicam cu ce strășnicie mi-o apăr când s-a deschis ușa.

În prag, Iuliana.

Zâmbea cum știa ea (zâmbetul acela care te îndatora), nu mai era nimic de salvat, nu mai încăpea nicio explicație. Am traversat în trei un moment penibil. La capătul căruia Mișa a plecat furios, Maria fără să înțeleagă ce se întâmplă, iar Iuliana a rămas habar n-am cum. Vreau să spun că habar n-am cu ce stare de spirit a rămas. Cât despre mine, ce să mai vorbim!

–Se cunoaște că face teatru. Așa o lovitură…

–Cine?!

–Lia.

Îi telefonase la prânz dându-i adresa și ideea de a-mi face o vizită de împăcăciune.

–La prânz, spui?

–Da, pe la 12.

Lia era la ora aceea în piață.

Și totuși nu, niciun motiv nu avea să dea un asemenea telefon.

Lia nici nu-l cunoștea pe Mișa!

Dar dacă nu l-a anunțat, dacă a fost o simplă coincidență?

Prea multe coincidențe!

M-am temut toată seara să nu apară Didiță. Pe urmă, noaptea, am uitat, mi-am amintit în zori, stând în fereastră. Se vede însă că această (nu găsesc adjectivul de lângă „telefonistă”) și-a imaginat altă urmare. La urma-urmei avea voie și intuiția ei să dea greș, măcar o dată.

Iată, nu reușesc nicicum să-mi amintesc prin ce minune s-a topit crisparea inițială, când am renunțat să mai aștept sosirea lui Didiță și cum am ajuns să-i citesc Iulianei însemnările lui Mișa. Nici n-are importanță. Se vede însă și de aici prin câte am trecut în seara aceea, nu-i puțin lucru să nu-mi pot aminti. Tocmai eu, robul amănuntelor, „tipicarul” – cum mă înjură studenții.

Va să zică îi citeam însemnările lui Mișa. Întâi a ascultat cu o singură ureche, distrată, ținând parcă să-mi arate că acceptă lectura numai de dragul etichetei, fiind în vizită, cum ar fi acceptat, știu eu, o dulceață.

Îi citeam despre jocul de-a v-ați ascunselea din prima dimineață, în Tulcea, „A fost prima mea victorioară”, când Iuliana a exclamat:

–Dumnezeule, ce complicații fără rost!

N-am zis nimic, se înțelege.

–A fost infinit mai simplu. În dimineața aceea nu i-am dat mai multă atenție decât merita ca șef.

Dorea s-o cred și muțenia mea o îndârjea.

–De fapt, uite cum a fost: în prima seară pe vas, sosisem agitată și obosită. Călătorisem numai în picioare, trenul fusese arhiplin și mai știam încă de la București că nu mă va aștepta o primire exagerat de binevoitoare. Dimpotrivă. Tov. Mustață ceruse un bărbat ghid, neapărat un bărbat, și, un amic care fusese ghid în ultimele două serii dinaintea mea, îmi povestise cum dusese în spate, singur, toată excursia. Eu, ca femeie, chiar să fi vrut și tot n-aș fi putut: să am grijă și de masă, și de remorcher, și de program, să fac și contabilitate, să procur pește… Iar când a mai văzut și povestea cu Mișa, când și-a dat seama că n-are să-mi mai poată pune în spate nici măcar cât puteam duce, tov. Mustață a fost convins „că-mi aranjasem ploile”.

Adevărul adevărat este…

Am să ajung eu și la asta. Pe urmă.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.