Blog

–Ai dreptate, e o invenție infernală! Închipuiește-ți: o admiratoare, firește anonimă, o sfătuiește să renunțe la tine. Că nu meriți, că nu ești serios, că oricum ar trebui să ți-o ia înainte, să renunțe ea prima, tu și așa ai de gând să te desparți de ea pentru mine.

–Și a crezut?

–E chiar de necrezut?

Și iar n-am replică! De când sunt cu Iuliana, defectul acesta începe să devină grav.

–Ce-ai făcut totuși aseară?

–Ți-am mai spus.

–Mă confunzi și am să bănui că joci triplu. Mie nu „mi-ai mai spus”, nici Liei nu „i-ai mai spus”…

–Ești sigură?

–Din moment ce ea a încercat să afle de la mine…

–Proverbiala curiozitate feminină!

–Nu, de astă dată e ceva mai mult. De altfel pentru asta te chemasem. Telefonul Liei a intervenit între timp, abia acum vreo zece minute am descoperit că amândouă am fost victima aceleiași farse.

–Nu încape îndoială.

–Stai, nu te grăbi, e vorba de alta.

În clipa aceea, exact în clipa aceea m-am resemnat:

–Dumnezeule, alta!

–În jurul orei trei, azi-noapte, am fost chemate la telefon…

–Iar!

–Da, iar. Lia măcar stă singură, la mine însă s-a alarmat toată casa. O femeie necunoscută (de data asta necunoscută, nu anonimă!) ne-a chemat pe fiecare să ridicăm din Pasajul Victoria un bărbat beat, mort de beat, pe care l-ar fi găsit chiar lângă telefonul public, cu agenda în mână, chinuindu-se să ne telefoneze…

–La amândouă o dată!

–La urma urmei, beat fiind…

–De cel puțin cinci ani n-am mai fost văzut beat.

–Aha, începi să te justifici! Ai și de ce, pentru că te-a descris exact: statură mijlocie, capul puțin îndesat între umeri, părul tuns scurt, perie, în parte cărunt, costum de tergal franțuzesc, gri, cravată…

–De ce n-ai cerut să vorbești cu mine?

–Ba am cerut. Dar nici nu mai puteai ajunge până la telefon, te sprijinea soțul necunoscutei, să nu mai stai pe ciment cum te găsiseră. Altfel, montarea a fost perfectă: am întrebat cum îl cheamă pe bețiv, nu știa și m-a rugat să aștept, s-au auzit în receptor mai multe glasuri și pe urmă mi-a spus numele tău, întreg. Eu nu-l știam, sunt atât de proastă încât nu făcusem încă legătura între Barbu, lectorul B. Ciobotaru din scrisoare și prezența ta la catedră, ieri…

N-aș putea preciza exact momentul, dar de la o vreme, ascultând, fantezia necunoscutei începe să mă încânte. Zâmbeam. Și tocmai atunci, isprăvind de povestit, Iuliana se înnorase îngrijorată. Avea și de ce: data trecută se sfârșise rău numai pentru Mișa, dar dacă acum nu se mai mulțumea cu o singură victimă? Ce urmărea, în fond, necunoscuta?

–Și n-ai venit să mă iei! i-am reproșat.

S-a mirat:

–Chiar erai?

–Bineînțeles.

Nu-i prea venea să creadă, dar parcă i-ar fi convenit să creadă.

–Spuneai totuși că de cinci ani…

–Ei da, tocmai de aceea s-a întâmplat. Dacă cinci ani n-am mai…

Nu mi-am putut continua gluma. Stăteam cu spatele spre ușă, Iuliana era atentă la mine, nici unul dintre noi nu l-a observat pe Didiță decât atunci când s-a așezat la masa noastră. Fără să ceară voie, evident. Foarte teatral și foarte tare (în cafeneaua aceea veneau numai oameni culți, toți îl văzuseră la cinema), s-a năpustit spre mine:

–Domnule, de-acasă până adineauri tot am sperat că nu e cazul să-mi iau mănușile și n-am ce-ți arunca în obraz, cum meriți. Consideră-te provocat, martorii mei…

Și tot așa, mai departe. Întâi crezusem că despre mănușile de box era vorba, el însă voia duel. Îl trimisese la cafenea, e de la sine înțeles, tot un telefon de la o admiratoare… Boxer, cum fusese, nu l-am putut face să priceapă farsele care se țeseau.

–V-ați întâlnit aseară?

–Mihai, înțelege…

–V-ați întâlnit au ba?

–Ne-am întâlnit…

–Fost-ați în Grădina Icoanei?

–Ce mai încolo și-ncoace, Desdemono! Farsele nu se fac în Grădina Icoanei! Domnule…

Când s-a întors să strige la nea Jean, peste mese, cerându-i un rom de Jamaica, Iuliana mi-a făcut semn. A trebuit să-i părăsesc și culmea este că am plecat regretând deși, pentru felul meu de a fi din ultimii ani, amenința să coste mai mult decât merita amuzamentul cu acest cowboy autohton. Și totuși, cum ar fi arătat această cafenea ramolită, transplantată pentru vreo zece minute în Far-West?

18 mai (de fapt s-a luminat, e 19 mai)

De data asta nu se mai discută, nu se mai revocă: final.

Orice s-ar întâmpla.

De altfel, după câte s-au întâmplat, vehemența acestui „orice” e pur și simplu retorică. Parcă mai are ce se întâmpla?

Și chiar de-ar avea – nu-mi mai trebuie. Nimic, dar absolut nimic nu-mi mai trebuie în povestea asta care nu e, toată, decât un haos de întâmplări. Mă rog, dacă aș fi fost lăsat să mi-l aleg, dacă n-ar fi fost și el o întâmplare, finalul acesta ar fi arătat desigur altfel, mai agreabil. Dar și așa cum s-a întâmplat, trebuie să recunosc cinstit că tot mi-a oferit ceea ce căutam. Exact cum se spune: ce-am căutat – aia am găsit. Inclusiv ironia echivocului „am găsit”, urmând precisului „am căutat”.

Adică mai știi? Poate că și aici ironia e tot un sublimat usturător al înțelepciunii. Lanțul acesta al conexiunilor cauzale e atât de vast și de ramificat, iar noi îl cunoaștem atât de puțin încât mereu ni se întâmplă să umblăm la o singură cauză și să ne pomenim sub avalanșa a zeci de efecte neașteptate, ca nepriceputul care ar scoate o cărămidă, doar una, dar exact pe aceea în care se adună echilibrul întregului zid.

Bat câmpii filozofiei.

Sunt obosit.

E cinci fără trei minute.

Cel mai cuminte ar fi să fur două ore de somn. În fond n-am omorât pe nimeni, de ce m-aș grăbi să îngrop…

Gata!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.