Blog

Virgil, băiatul șefei noastre de la institut, cel care ceruse azil politic în Franța, m-a sunat sâmbătă să-mi spună că le fusese primit dosarul spre analiză și că fuseseră primiți într-un cămin pentru solicitanții de azil la Villejuif, în banlieu. Mi-a dat adresa și i-am zis că trec duminică pe la ei și îi și scot la o bere.

Pentru mine asta era de fapt o nouă diversiune pentru a mai uita de faptul că eram din nou singur după plecarea Mihaelei. Însă eram și curios să văd cum sunt cazați solicitanții de azil și care sunt condițiile.

Am ajuns destul de ușor la căminul de refugiați, urmând indicațiile pe care mi le dăduse Virgil. Am așteptat însă destul de mult la ușa apartamentului. Era încuiat și până când nu am bătut zdravăn în ușă nu a venit nimeni să-mi deschidă. Cel care mi-a deschis într-un târziu era un tip mărunțel și foarte slab, la treizeci și ceva de ani, cu un început de chelie, îmbrăcat doar cu un maieu și un șort, care s-a uitat la mine de-a dreptul urât.

–Bonjour! I-am salutat eu. Monsieur Petcu?

–Quoi?

–Je cherche Monsieur Petcu… Virgil, am reluat.

–Aah…

Și mi-a arătat o ușă în stânga, iar după ce am intrat, a încuiat din nou ușa în spatele meu. Am bătut la ușă și mi-a deschis Cristina. Virgil trebuia să vină de la cantină, unde se dusese să ia mâncarea de prânz. Când a auzit că ușa de la intrare e încuiată, a lăsat deschisă ușa camerei lor ca să-l audă pe Virgil când bătea la ușă să-i descuie.

Camera era destul de mare și aveai destul să te învârți în jurul patului, care ocupa totuși o mare parte a ei. Într-un colț se afla o masă pe care era un televizor care mergea pe unul dintre posturile fanțuzești și am mai remarcat alte două televizoare prin colțuri, așezate în așa fel încât să nu te împiedici de ele. Cristina mi-a explicat că era de fapt un fel de apartament de două camere, cu baie și bucătărie comună, în care stăteau două familii. Ceilalti erau niște albanezi care aveau cinci copii și încuiau ușa exterioară a apartamentului de frică să nu le fure cineva lucrurile, deși acolo, erau singurii care făceau asta, cu excepția momentelor în care plecau în oraș.

A venit și Virgil cu niște casolete de mâncare, iar Cristina a pus totul fumos pe farfurii și m-au invitat și pe mine să mănânc cu ei. Nu i-am refuzat mai mult din politețe, dar mâncarea a fost foarte bună, comparabilă chiar cu cea de la restaurantul nostru de întreprindere.

–V-ați aranjat destul de bine aici! le-am zis eu. Văd că aveți și televizor… Cât o să stați aici?

–Până se ia o decizie în privința dosarului de azil, mi-a răspuns Virgil. Când se va aproba vom avea trei luni ca să ne găsim o locuință. Televizorul l-am găsit pe stradă. Aici când își ia lumea câte ceva nou, chestiile vechi le pun pe stradă, iar dacă nu le ia nimeni le adună cei de la salubritate. Hai să-ți arăt și ce mașină de spălat și ce frigider am găsit. Nici mama nu are așa ceva acasă!

Într-adevăr avea un frigider destul de mare și o mașină de spălat automată cu alimentare verticală.

–Și toate astea le-ai găsit pe stradă și nu te-au costat nimic?

Mie personal mi se părea incredibil. Mai văzusem lucruri pe stradă, chiar și electrocasnice, dar nu-mi închipuisem că ar fi funcționale.

–Da.

–Interesant. Și cu celelalte televizoare de prin colturi ce e?

–Păi, tot pe stradă le-am găsit. Și le-am luat că nu știu cât or să mai meargă. Nu le-or fi schimbat foștii proprietari chiar degeaba. Dacă se strică, avem de rezervă…

–Aha! Și aici aveți doar cazare?

–Și masă. E o cantină unde se servește masa de trei ori pe zi. Putem mânca acolo sau ne putem lua mâncarea în cameră. Și primim și o indemnizație lunară în bani. 120 de franci fiecare.

–Destul de puțin. Cu banii ăștia nu puteți face aproape nimic. Vă puteți angaja undeva?

–Oricum e mai mult decât nimic… Deocamdată nu avem drept de muncă. Până nu ni se aprobă dosarul. Eu încerc să fiu admis la facultate. Și să îmi echivalez anul de studiu pe care am apucat să-l termin la Politehnică, la București, ca să intru direct în anul doi.

–Am putea să mai lucrăm la cantină ca să mai câștigam un ban, a completat Cristina, dar e bătălie mare. Sunt doar câteva locuri disponibile și toată lumea vrea să mai câștige ceva, așa că n-am prins niciun loc.

–Și cu vecinii voștri albanezi cum e?

–Băi, parcă sunt speriați de bombe. Îți dai seama ce-o fi pe-acolo pe la ei, în Albania! Și-au luat și ei de pe stradă un televizor și un frigider și acum țin ușa încuiată să nu intre cineva și să le fure. Nu prea interacționăm cu ei, dar îi auzim pe copiii ăia cum țipă  toată ziua. E groaznic!

După ce am terminat de mâncat, am curățat locul, am spălat vasele, toți trei, și am ieșit la un bistro în apropierea statiei de metrou, unde am mai stat de vorbă cu niște beri în față.

Le-am povestit despre ce am vizitat și am mai făcut cu Mihaela înainte să plece. Ne întâlnisem cu ei, chiar cu câteva zile înainte de plecarea Mihaelei, ca să-i dea niște scrisori pentru acasă, dar a fost rapid și nu apucase să vorbim aproape nimic.

Vorbind despre Olanda și Madurodam, mi-am amintit că aflasem de la colegii mei că făcuseră ceva similar și francezii. Se numea France Miniature și era destul de aproape de Paris, la Elancourt. I-am invitat să vină cu mine duminica următoare, că tot îmi era urât să mă duc singur… Și a rămas că mă sună Virgil să stabilim detaliile vineri, ori la serviciu ori seara după ce ajung acasă.

Ne-am despărțit destul de târziu, când deja începuse să se întunece, iar la Paris asta se întâmplă vara chiar după ora 10. Ei au luat-o spre cămin, iar eu cu metroul spre casă.