Singur, din nou…
Plecarea Mihaelei m-a dat peste cap…
Când a venit mă obișuisem deja să fiu singur. Chiar a trebuit, la început, să mă readaptez vieții de cuplu!
Însă după doar două luni se schimbase din nou calimera, și rămăsesem așa, fără nici un rost… Nu-mi mai stătea mintea nici la citit, nici la plimbare și nici măcar la muncă. A fost o perioadă de câteva zile, imediat după plecarea ei, când oricât aș fi încercat tot nu eram în stare să fac ceva…
Noroc că a trecut repede, pentru că trebuia să avansez cu lucrarea mea de cercetare, iar pentru asta trebuia să caut, să citesc și să selectez o mulțime de articole din revistele de specialitate, în fiecare zi. Pe lângă asta mai eram implicat și în alte proiecte împreună cu colegii și aproape în fiecare zi aveam câte un termen de predare.
Seara când ajungeam la Paris am încercat să mă mai plimb prin oraș, dar parcă nu mai avea niciun rost… Parcă nu mai era nimic de văzut, de făcut… Orașul devenise dintr-o dată cenușiu, parcă nu mai era același oraș… al luminilor…
Sâmbătă, mi-am făcut mecanic cumpărăturile din piață, apoi m-am dus la târgul de cărți din parcul Georges Brassens. Acolo m-am mai înviorat un pic pentru că am prins una din cele câteva date anuale când avea loc ceea ce se chema „la braderie des livres”, un fel de lichidare de stocuri în cadrul căreia cărțile se dădeau la kilogram – 5 franci chilul. Și am avut noroc pentru că am reușit să găsesc câteva cărți interesante: Taipan și Nobila Casă ale lui James Clavell în engleză, „O dată nu ajunge” de Jacqueline Susan, autoarea „Văii păpușilor”, „Piratul”, o poveste despre un financiar libanez fără scrupule, care face avere în timpul crizei petrolului din anii 70 deranjând multă lume în societatea înaltă din lumea arabă, dar și câteva romane science-fiction. Cu astea aveam ce citi până la plecarea mea înapoi în România. Dar a fost doar o rază de soare, care s-a stins repede în acel ocean de tristețe.
La birou mă mai trezea Traian cu planificarea weekendurilor pe valea Loarei și în Bretania. Și poate mă mai înviorau un pic și partidele de tenis zilnice din pauza de masă… În rest, timpul se scurgea monoton și, parcă, prea încet pentru călătorul de niciunde către nicăieri, care devenisem…
Și am rămas acolo o perioadă, în acel limb al dezolării, al indiferenței față de ceea ce se întâmpla în jur, câteva săptămâni bune.
De vorbit la telefon cu Mihaela și cu ceilalți de acasă vorbeam aproape zilnic. Într-una din zile mi s-a atras chiar atenția de la administrativ că cheltuielile postului meu telefonic de pe birou păreau exagerate, cu multe convorbiri internaționale. Am dat o justificare, prea puțin plauzibilă, cum că aș fi avut treabă și a trebuit să vorbesc în România pentru anumite proiece aflate în lucru și asta a fost tot. Nimeni nu m-a mai întrebat niciodată nimic. Dar nici eu nu am mai sunat de pe linia mea telefonică. În general veneam la birou foarte devreme, eram singur și foloseam linia de telefon a altor colegi, mai ales cea a lui Horia, care fiind tot român nu bătea la ochi dacă mai apăreau niște apeluri internaționale.
Încet, încet am început să-mi revin și să mă bucur din nou de ceea ce vedeam și făceam…
