Blog

21 februarie

Am adunat din toate ciornele cele câteva idei strict-necesare, le-am așezat într-o ordine cât de cât logică, dar tot n-a mers. E uimitor câte poate insinua chiar și un text strict logic! Le-am pus atunci numere de la 1 la 5 și am tras la sorți ordinea. Cu bilețele. Hazardul absolut, ca extragerile din urnă la orice loterie care se respectă: 4 – 3 – 2 – 1 – 5. Nu e nici asta cea mai fericită dezordine, tot n-a ieșit ce-mi trebuia, dar nu-s dispus să înebunesc de dragul unei scrisorele. Deci:

Nu ne cunoaștem, dețin însă o fotografie a dvs. și îmi închipui că nu v-ați schimbat fundamental în ultimele luni.

Sperând că într-o săptămână veți trece pe la facultate și veți intra în posesia acestei scrisori, vă propun să ne întâlnim marți 28 II, la ora 18, la „Albina”.

Prefer să nu apelez la serviciile decanatului pentru a vă găsi. Iată, de altfel, ce m-a hotărât să înfrunt riscurile acestei poște sui-generis.

Am însărcinarea (urgentă) de a limpezi o poveste care vă privește direct și personal.

Lector B. Ciobotaru

În caz de forță majoră (dar numai în caz de forță majoră!) încercați să mă sunați la catedră, la 12.82.16.

Ideea de a plasa ultima propoziție ca un P.S. mi-a venit în ultimul moment, cînd transcriam. Dacă n-ar fi fost loteria, dacă ideea mi-ar fi venit măcar mai devreme, ar fi fost o chestie să pun în P.S. chiar pretextul întâlnirii, însărcinarea aceea urgentă.

26 februarie

Ce chestie!

Azi am trecut pe la facultate cu totul întâmplător, după cursul de la Grădina Botanică. Madam Stoia, cum m-a văzut, a oftat ușurată:

–Dragă, de două zile te caută profesorul Anatol!

–Profesorul…

–Cum, nu-l cunoști pe domnul profesor Anatol?!

Cât de inculți suntem, doamne dumnezeule, noi ăștia tinerii! Dacă nici generația de magisteri în viață n-o cunoaștem…

Dumneaei, evident, îl cunoștea. E nepotul doctorului Gavriliu, academicianul. Geolog. Se ține foarte bine, de fapt nici nu e bătrân la 57 de ani. Coama albă, leonină, îl prinde de minune, e șeful catedrei de mineralogie, a rămas văduv la 35 de ani, nevastă-sa, tot geolog, a murit într-un accident, sub ochii lui a murit. A iubit-o enorm, până acolo încât de la 35 de ani stă văduv, nu s-a recăsătorit (ceea ce nu-i de loc un argument, putea foarte bine să-i fi fost învățătură de minte), anul trecut a fost primit în Academie, membru corespondent, de atunci a albit („de atunci”, însemnând în topica doamnei Stoia, de când i-a murit nevasta), trebuia să fie primit de mult, e o somitate în materie…

–Peste vreo cinci minute trebuie să sune, i-am spus să te caute pe la două.

A sunat la ora exactă, zbârnâitul telefonului acoperind chiar al cincilea semnal de la radio!

Un glas de bas, profund și afectat. După glas și după descrierea doamnei Stoia mi l-am închipuit tot timpul convorbirii un fost june prim, încărunțit.

–Dragă domnule lector Ciobotaru, sper să mă ierți că te deranjez pentru un fleac. E cu adevărat un fleac: mata ai alarmat cu o scrisoare pe una dintre studentele mele preferate…

A tăcut, poate cu intenție, dar am tăcut și eu.

–E vorba de studenta Iliescu, fata doctorului Iliescu, chirurgul, am onoarea să mă număr printre prietenii lui…

De astă dată n-am mai rezistat, am umplut pauza cu un „A, da…”

–Îndrăznesc oare prea mult rugându-te să-mi destăinui despre ce poveste este vorba? Ar putea să-ți pară ciudat, colega, dar e chiar obligația mea didactică să asigur condiții dintre cele mai bune studenților care își pregătesc sub îndrumarea mea directă licența, iar Iliescu…

Ia stai! Abia în momentul acesta, notând, mi-am amintit: Mișa scria că Iuliana își alesese pentru diplomă Delta Dunării, făcuse și practica… Ce subiecte de mineralogie poate oferi Delta?

De când sunt n-am purtat o discuție așa de înțepenită, cu atâta morgă. La sfârșit ne contraziceam – al cui respect e mai mare și de partea cui a fost plăcerea, ba chiar m-am pomenit înclinându-mă cu receptorul la ureche! N-a insistat să afle despre ce poveste ar fi vorba de îndată ce i-am spus că ar fi (exact cum s-a exprimat el) o destăinuire, sugerându-i imediat că însărcinarea respectivă o primisem pe linie de partid.

–Pot să vă spun însă, fără a comite o indiscreție, că nu e nimic grav și cu atât mai puțin alarmant. Vă rog, chiar, e rândul meu, iată,  să vă fac o rugăminte: asigurați-o pe studenta dumneavoastră că numai considerente de discreție m-au determinat să fac uz de acel mijloc bizar…

Numai de n-ar încerca să afle ceva mai mult de la comitetul de partid! E cel puțin curioasă ușurința cu care a renunțat. Nu cumva nici nu ținea să afle, nu cumva eu eram cel care trebuia să aflu ceva din această convorbire: cam cine s-ar putea afla, la o adică, în spatele Iulianei?

28 februarie

M-a mânat…

Uite că nici nu știu cum să-i spun! Nerăbdare a fost de fapt, dar în spatele ei ghinionul sau norocul o fi stat ascuns?

M-a mânat, mă rog, nerăbdarea să intru cu jumătate de oră mai devreme la „Albina”. Tocmai se pregătea să plece o cunoștință destul de aproximativă, actriță, un fel de a cincea roată la căruța Naționalului. Și (bineînțeles că de dragul meu!) n-a mai plecat decât la șapte și jumătate, cu mine. Aș putea chiar să fiu mândru, astă-seară am salvat onoarea Naționalului, dacă mi-ar fi trăsnit prin cap să nu ies din cafenea până la ora închiderii mă tem că dumneaei ar fi fost în stare să-mi țină companie, trăgând chiulul la spectacolul în care avea de spus câteva replici, în actul trei.

La șase fără un sfert (îmi controlam mereu ceasul, e lesne de înțeles, intrasem în panică iar în momentul acela tocmai căutam o soluție pentru a scăpa de actriță), un tip de boxer (mai ales mutra părea să-i fi fost potrivită cu ajutorul pumnilor, solid fiind tocmai pentru că nu mai făcea sport), un tip de boxer deci, la șase fără un sfert a inspectat cafeneaua. Masă cu masă, om cu om. Așa de parcă își căuta victima. L-am observat o dată cu toată lumea, abia mai târziu aveam să mă dumiresc că eu eram cel căutat.

Dumneaei, actrița, bineînțeles că îl cunoștea. Au schimbat un salut discret și boxerul s-a așezat la masa vecină, spulberând fără milă idila unei perechi care imediat a descoperit că ceștile erau goale, că nici nu mai era de respirat în norii aceia denși de fum și că afară ploaia stătuse. E figurant la Municipal, mi-a explicat actrița, și din tot repertoriul m-am amuzat să mi-l închipui într-un costum sumar de sclav antic.

La șase fix a apărut și Iuliana.

Bineînțeles că nu am fotografia ei, dar am recunoscut-o imediat. Am știut că a intrat chiar înainte de a o zări. Au tresărit toți mușterii așa cum, altădată, tresărise Mișa.

A inspectat și ea cafeneaua, tot masă cu masă și om cu om. Și ea mă căuta. Numai că de astă dată mă știam, și era o plăcere să mă știu victima căutată, autorul și beneficiarul acestei nedumeriri zâmbitoare care întârzia lângă ușă. Cum să vă spun: nedumerirea aceea, ușor amuzată de ea însăși, avea darul să oblige. Nu-i putea urma, părea să spună, decât explozia unei surprize plăcute, neapărat plăcute, destinderea unei glume bune în cel mai rău caz. Cine și-ar fi permis să aducă pe un chip atât de drăgălaș umbra unei dezamăgiri?

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.