Blog

–S-ar putea, într-adevăr, să nu reziste. E și foarte greu să reziști opiniei publice, presiunilor din familie, prejudecăților. O femeie independentă e totdeauna un animal curios, periculos, pe care îl privești sau încerci să-l speculezi în consecință. Da, s-ar putea să nu rezist, dar asta nu înseamnă că în ziua nunții sau în vreuna din zilele următoare voi avea alt ideal decât cel pe care l-aș trăda măritându-mă.

–Știi atât de bine ce va urma nunții tale, încât am nevoie să cred că și pe asta ai citit-o undeva.

–Da, poate am și citit. Dar nu numai din bibliografie, știu din practică ce voi pierde în ziua nunții, așa că…

–Habar n-ai! Și ți-aș putea prezice că te vei îneca, fericită, rostind acel „Da!”

–N-ai fi decât un prezicător obișnuit, adică mincinos.

–Chiar dacă eu, acum, „ți-aș cere mâna”?

–Ai face bine să nu mi-o ceri.

Tăcusem speriat, pentru că niciodată nu mă gândisem la această eventualitate. Rostisem întrebarea fără să-mi dau seama cât m-ar fi putut angaja, o aruncasem în focul disputei și iată că – uluitoare inconștiență! – răspunsul ei mă jignea în loc să mă elibereze. Dar Iuliana va fi luat tăcerea mea altfel de vreme ce a urmat explicativ, concesiv:

–Nu-i plăcut să fii refuzat, știu, dar nici să refuzi…

–Vulpea și strugurii – am râs eu, jignit încă. Arată-mi măcar o fată care la 20 de ani să nu-și viseze nunta.

–Eu.

Fusesem de fapt refuzat, câteva replici mai înainte. Dar tot nu reușeam s-o cred. Ea mi-a văzut scepticismul, s-a încruntat, pe urmă a râs. Fără veselie a râs.

–Mișa, de două luni îți pierzi vremea cu mine și habar n-ai cu cine ți-o pierzi!

Nu erau chiar două luni, abia o lună și jumătate, intrasem în a șasea săptămână și nu aveam de loc impresia că vreuna din ele îmi trecuse degeaba. Dimpotrivă. Aș putea spune chiar – și nu e puțin! – că sunt acestea singurele șase săptămâni din viața mea pe care mi le pot evoca zi cu zi; niciuna nu se pitește în spatele alteia, niciun moment nu pare să se confunde într-o singură zi – cum se întâmplă cu stâlpii de telegraf când trenul gonește în linie dreaptă. Numai în curbe stâlpii se răsfiră… Ei, ce curbă ar putea să însemne povestea cu Iuliana? Aici comparația încetează, nu încape discuție, sunt ani de când urc și cobor pieptiș, am ales în deplină cunoștință de cauză, las altora potecile ce șerpuiesc în căutarea pantelor mai convenabile.

–De două luni îți pierzi vremea cu mine, Mișa, și habar n-ai cu cine ți-o pierzi!

În seara aceea s-au întâlnit cele două discuții începute încă în Deltă, în seara aceea ne-am despărțit, Iuliana mi-a dovedit într-adevăr în ultima seară că șase săptămâni nu-mi ajunseseră s-o văd așa cum era, altfel decât mi-o închipuisem eu.

–Te-ai întrebat vreun moment de ce mă întâlnesc cu tine?

–Nu, n-a fost nevoie.

A ezitat, în cele din urmă a zâmbit, tot nedecis, zâmbetul acela suspendat între ironie și amuzament.

–Foarte serios: n-am simțit nevoia, mi-e limpede. Mă iubești.

Să nu se fi așteptat ca gluma aceasta, de loc nouă între noi, să fie rostită așa, cu toată seriozitatea? A tresărit, în aceeași clipă izbucnea și în râs. A râs fără să se străduiască, destinderea i-a dăinuit îndelung pe față, în ochi, mai dură când a întrebat:

–Ești într-adevăr convins?

–Iată încă o întrebare pe care nu mi-am pus-o. Nici de ea n-a fost nevoie.

–Ești formidabil!

Și iar a fost gata să râdă.

–Mă măgulești. Pur și simplu am trecut de vârsta la care rupi margaretele petală cu petală.

–Așa!

–Chiar așa. De fapt, la vârsta repectivă nici nu aveam la îndemână margarete, iar când am avut margarete trecuseră anii…

–Și acum, acum prin ce mijloace îți întemeiezi convingerile?

–Te interesează în general sau…

–În ce mă privește, să zicem.

–Cu tine a fost mai complicat: dacă te-aș fi întrebat ai fi negat sau ai fi râs. A trebuit să văd mai întâi câte parale fac teoriile tale împotriva dragostei.

–Și?

–Puține. Aproape nu merită să le iei în seamă. Pe urmă… Ca să fiu cinstit, după aceea convingerea a venit de la sine. E prima oară, acum ,când, datorită ție, încerc să-i refac mecanismul. Din moment ce eu te iubesc, din moment ce nu mi-ai refuzat nicio întâlnire, ba chiar mi-ai reproșat că nu ne mai întâlnim zilnic, din moment… Ascultă, ce vrei: să-ți descriu cu lux de amănunte desfășurarea întâlnirilor de la care nu ai lipsit?!

–Ar fi interesant.

–Poate. Dar vom avea timp pentru asta la bătrânețe. Deocamdată ne întâlnim, ne…

–Bine. Am înțeles. Uite, ai să te superi pe mine, n-o să-ți vină bine oricum, dar trebuie să-ți spun că te înșeli.

A vrut să spună „Nu te iubesc”, i-am văzut gura pregătită anume pentru rostirea primului „nu”, trăsese în piept și aerul necesar. Nu mi-am putut opri tresărirea, fața și ochii mi-au scăpat de sub control în fracțiunea aceea de secundă. A observat, a expirat stângaci, a inspirat, abia după aceea a urmat:

–Îmi oferi tot sau, mă rog, aproape tot ce-mi trebuie să mă simt bine. Dacă ții neapărat spune-i dragoste, dar nu e.

–Atunci ce e?

–N-aș putea spune cu un singur cuvânt. E mai întâi mulțumirea… Cam vulgar, nu? I-aș putea zice altfel, știu eu, „sentimentul unei prosperități sufletești și chiar materiale”. Mai elevat. În al doilea rând… Uite, mai de-a dreptul ar fi așa: mă simt bine cu tine și cât mă simt bine sunt gata să fac tot ce trebuie, tot ce depinde de mine ca să continuăm, ca să-ți fie și ție…

–O viziune cinică a sentimentelor!

A ridicat din umeri, vădit iritată de râsul meu. Dar eu râdeam fără griji, senin, eliberat. Regăsisem în vorbele ei, de fapt, aceleași teribilisme care într-o noapte, în cabina mea, se spulberaseră de parcă nici n-ar fi fost. Știam – sau îmi închipuiam că știu câte parale fac, îi comunicasem și ei adineauri.

–Ai fi putut observa: nu recunosc decât obligațiile pe care mi le formulez singură, față de mine însămi. Eu mi le adopt, eu mi le suspend.

–Ei, fiecare ne închipuim deasupra lumii măcar o clipă, dacă nu un an!

–Tu, Mișa, sper că nu mai ai asemenea iluzii în ceea ce te privește.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.