Blog

Visam și discutam „despre viață în general”, înflăcărat, contradictoriu și utopic ca la 17 ani. Da, da, s-ar putea ca tocmai această excursie în vârstele uitate să fi făcut tot farmecul poveștii cu Iuliana.

–Dar tu, tu ce soț îți dorești?

–Poate n-ai observat: eu te-am întrebat ce femeie îți dorești, nu ce soție.

–La mine se confundă. Când am să aflu femeia, n-am să întârzii s-o fac soție.

–La mine însă nu se confundă. Eu nu-mi visez neapărat un soț. Idealul ar fi să nu mă mărit niciodată.

–Și totuși ai să te măriți.

–De unde știi?

–Ai spus chiar tu: „Idealul ar fi…”

–Mișa, eroul meu pozitiv! Cum, nici tu nu mai crezi în idealuri?

–Nu cred în asemenea idealuri.

–Atunci în ce crezi?

–În toate celelalte. Adică în cele realiste, realizabile.

–Acelea nici nu merită să se cheme așa frumos: „idealuri”!

–Crezi?

–Din moment ce spun…

–În fine! Pierdusem orice speranță să te mai aud vreodată spunând exact ce gândești. Dar să mai și mărturisești una ca asta… Te-aș săruta de bucurie, dacă n-am fi aici.

Eram la Katanga. Ne gonise ploaia din Grădina Icoanei, primele picături spulberaseră una din acele tăceri fermecate, ultima chiar.

–Unde mergem?

–Oriunde.

–Nu ne putem despărți acum, în seara asta ne va fi greu să ne despărțim.

–Da.

Cât de departe era ironia de noi și cât de ironic sună dialogul acum! Șoptind „da” se lipise lângă mine, fericită. În seara aceea ne-am despărțit, totuși. Ne-am despărțit definitiv. Și penibil.

Eram așadar la Katanga. Nu alergasem, venisem ținându-ne de mână, strâns; venisem tăcând, nu întrebase încotro mergem și eu nu-i spusesem, strălucirea udă a străzilor părea o feerie pentru noi imaginată, anume, iar pulberea melancolică a ploii de toamnă nu se putuse naște decât într-un moment de supremă inspirație a acelui regizor genial care e întâmplarea. În fața ușii de sticlă a ezitat totuși, abia atunci și-a descoperit rochia lipită de piele, a fost nevoie să insist – altfel am fi rămas în ploaie. Și continuasem să nu vorbim până ce s-a arătat, dintr-o dată, curioasă:

–Cum trebuie să fie femeia pe care ți-o dorești?

–Așa, ca tine.

–Mai exact…

Cinstit, pe ea ar fi trebuit s-o descriu, ea era femeia pe care mi-o doream în clipa aceea, m-au furat însă iluziile adolescenței uitate și romantice.

–Dar tu, tu ce soț îți dorești?

–Poate n-ai observat: eu te-am întrebat ce femeie îți dorești…

–La mine se confundă.

–La mine însă nu se confundă.

–De unde știi?

Se vede perfect mecanismul: o neîmplinire întâi – poate și ea se voia descrisă „mai exact”, o mică contrarietate apoi, o precizare nițel mai înțepată, o contrazicere netă și din acest moment nimic nu mai rămânea din ceea ce ar fi trebuit să fie un dialog firesc între îndrăgostiți. Speculații, galanterii, răutăți, ironii, până ne pomeneam pe terenul sever al duelurilor de onoare – spade fiindu-ne principiile.

–Pierdusem orice speranță să te mai aud vreodată spunând exact  ce  gândești. Te-aș săruta de bucurie, dacă n-am fi unde suntem.

–Tu m-ai adus aici.

–Ai spus că mergi cu mine oriunde.

–Iar tu m-ai adus aici!

–Face și asta parte din „oriunde”.

–Atunci poftim: sărută-mă.

Nu m-aș fi sfiit în oricare alt local public, dar când bei cafea filtru și fumezi numai țigări Kent cumpărate cu bucata și stai cocoțat în fața unui barman asudat nu se poate să nu plasezi gesturile tandre în secolul al XVIII-lea, iar parodiile lor doar în primele decenii de după 1900. Am înfruntat deci așteptarea Iulianei, am lăsat-o să zâmbească ironic. Tăcând am silit-o să schimbe discuția.

–M-ai fi putut săruta de la prima noastră convorbire dacă sărutările tale nu sunt decât „prime de sinceritate”. Eu întotdeauna spun exact ce gândesc.

–Ei, ei, să nu exagerăm! Nu totdeauna, nu chiar exact și nu neapărat ceea ce gândești tu.

–Adică?

Poate n-a rostit cuvântul, poate doar m-a privit cu același înțeles – nu-mi amintesc.

–După o singură zi de bibliotecă ți-aș putea indica aproape toată bibliografia teribilismelor tale. Alții au gândit, tu doar ai citit, ai auzit și spui – eventual exact.

–Ce te face să crezi?

–Ușurința cu care uiți ce spui, contrazicerile dintre vorbe și fapte.

–De-o pildă…

–Stai, lasă-mă să aleg, sunt prea multe.

–Nu e niciuna, de fapt. Dar fie, te las să inventezi măcar una.

–Așa? Atunci nu mai aleg. Uite, chiar în seara asta, idealul tău de a nu te mărita niciodată.

–Ce-i cu el?

–Nu rezistă faptelor.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.