Blog

S-ar putea, da, e posibil ca tocmai în căutarea acelui decor exotic și atât de verde să fi colindat prin parcurile și cartierele cu grădini ale Bucureștiului. După cum dorul de singurătate, fuga aceea de indiscreția publică se alimenta zilnic din senzația supărătoare că forfota marelui oraș ne îngropa în banal, că deveneam o pereche oarecare, poate întrucâtva caraghioasă prin acea mare deosebire dintre noi comensurabilă în centimetri.

Și mai era.

Au fost multe.

Ei, dar toate s-au întors la dimensiunile adevărate de tristeți, nefericiri, dureri și drame de-o clipă – îngrozitor, ridicol: drame de-o clipă! – numai cât m-am gândit la acel sfârșit al vacanței. Da, da, privite de aici, din perspectiva ultimului 1 octombrie, toate par amănunte, biete amănunte pe care doar o memorie de elefant le mai scoate din neantul unde pier toate clipele. Și mai apar – acum observ – ca povestiri ale acestor uimitoare prefaceri ce se pregăteau. În noi se pregăteau, începuseră de fapt – noi însă nu bănuiam nimic!

Există, undeva am și citit despre asta, o psihologie de vacanță, specială, cum există phihologia zilnică a muncii, psihologia războiului, a automobilului, a chenzinei sau a soțului rămas câteva zile fără consoartă în casă. Sunt oameni care pot trece de la una la alta neînchipuit de simplu, cum ai schimba lungimea de undă la un aparat de radio cu claviatură; altora pare să le pice ca un har ceresc, seara încă adorm cu gândul la condică, iar dimineața se trezesc gata de plajă; există în fine și dintre aceia care abia la a zecea vacanță observă o oarecare mișcare sufletească atunci când iau trenul spre vestita stațiune baneo-climaterică Pucioasa. Categorii, evident, sunt mai multe, dar pentru mine ajung și acestea trei – eu fiind unul dintre aceia cu harul, deși observ totul abia la a 15-a vacanță și îi invidiez sincer pe cei dintâi. Dovadă fiind faptul că abia acum mă gândesc serios la această problemă. Oricum, e trist că umoriștii ne-au obișnuit cu glumele ieftine pe seama acelora care în virtutea unor asemenea predispoziții sufletești speciale nu se mai bărbieresc, renunță la confortul sau la starea civilă din restul anului, devin vegetarieni ori – încă mai rău – antialcoolici. E trist, pentru că – uite – așa ajungem să luăm în râs sau, pur și simplu, să nu mai observăm minunea petrecută în noi înșine, ajungem, așa, să ignorăm că de la minunile tehnicii încoace toate au și o latură funestă și nu mai suntem prudenți, nu ne mai temem. Am cunoscut oameni care s-au înecat, au căzut în prăpastie, s-au însurat, s-au lăsat de fumat, unul chiar a fost în stare să se înscrie la aspirantură și toate acestea li s-au întâmplat în vacanțe, numai în vacanțe li se puteau întâmpla, în condiții diurne erau întru totul normali – adică prudenți, misogini, fumători vicioși, iar ultimul își câștigase chiar un farmec personal prin acea binecuvântată decență a inculturii pe care noi o confundăm adesea cu modestia.*

*„Fac haz de necaz – încerc cel puțin, recunosc.

Adevărul este că descoperirea aceasta făcută abia adineauri, m-a dezechilibrat. Mă tem, de-a dreptul mi-e frică s-o transcriu. Nu cumva greșesc? Nu cumva iar înclin să fiu nedrept, ranchiunos, subiectiv? Ei, ei, atenție: o iau de la capăt cu dubiile, procesele de intenții, cu bănuielile și scrupulele! Să nu fi fost decât un accident, o simplă aventură de vacanță această poveste cu Iuliana? Până mai ieri m-ar fi jignit de moarte presupunerea și chiar acum, după ce am îndrăznit s-o transcriu, tot îmi mai stârnește resentimente. E totuși evident că firea, formația, deprinderile și înclinațiile mele erau la antipod de tot ceea ce făcea personalitatea și farmecul Iulianei. Comparând, măsurând distanțele sunt gata să mă mir de mine: oare să mă fi schimbat până într-atât năstrușnica stare de spirit estivală?

La urma urmei, dacă Andrei a fost în stare să uite că a ajuns inginer fiind director, iar șef de lucrări ca ginere al decanului, dacă tot într-o vacanță a avut el curajul să riște o confirmare oficială a acelor adevăruri îndeobște știute înscriindu-se la aspirantură…

Nu, la naiba, glumele nu pot răspunde la întrebările mele.

Îmi mai rămân atunci supozițiile. Pentru că…”

Din păcate, povestea cu Iuliana s-a sfârșit la 2 octombrie, noaptea. Nu am de unde lua faptele care să-mi demonstreze că ea ar fi putut urma și după ce vacanța ar fi rămas doar o amintire nostalgică. Poate că lucrurile stau de fapt exact invers: dacă nu m-ar jigni atât presupunerea unei aventuri poate că aș fi în stare să recunosc că tocmai sfârșitul vacanței a precipitat sfârșitul poveștii, că trebuiau să se sfârșească amândouă odată deși n-am știut, n-am vrut și nici acum nu mă bucur că s-a întâmplat așa.

Eram, da, totuși eram la antipozi.

Și oricât ne-ar fi chemat unul spre celălalt tocmai deosebirile, marile deosebiri dintre noi – de câte ori nu năzuim exact spre ceea ce nu vom putea fi niciodată? – sentimentele slăbeau sau amenințau să slăbească precum corzile prea mult întinse.

S-au văzut toate acestea, limpede, cu cât ne apropiam de 1 octombrie. Prin firea lucrurilor eram mai ocupat, mai solicitat decât ea: profesorul Avramescu mă hotărâse să nu-mi mai tărăgănez disertația, sarcinile obștești redeveniseră sitele care-mi cerneau timpul în jumătăți inutilizabile de oră, ședințele se țineau lanț ca la orice început de an universitar. Nu ne mai puteam întâlni de la prânz, nici seară de seară, odată m-am dus la o întâlnire numai să-i spun că a intervenit o ședință și, bineînțeles, au început nemulțumirile.

La început au fost insinuările:

–Când crezi că ai să mă poți vedea?

–Știu și eu… Sper că joi.

Era duminică.

–Mă rog. Acum că s-a deschis stagiunea, are să-mi treacă timpul mai ușor. Nu face frumos, la teatru, o femeie neînsoțită, dar îmi închipui că printre atâtea sarcini n-ai când să mai fi și gelos.

Joi:

–Cum faci tu, Mișa, de ai mereu câte o sarcină care nu suferă amânare?

–Foarte simplu: nu știu, nu vreau și nu pot să nu-mi fac datoria.

–Ei da, uitasem că ești din generația eroilor pozitivi!

Așa calm, civilizat, modern, porneam să ne certăm de câte ori nu ne sărutam. Nu era femeia mea, nu ne legau decât – nici nu știu cum să le spun acestor valențe care ne apropiau, nevăzute, exact ca în chimie; nu se statorniciseră între noi alte obligații decât cele aeriene, sufletești. Dar asta nu ne împiedica să fim mereu iritați, tot mai nemulțumiți unul de celălalt, să căutăm cu lumânarea subiectele de ceartă exact ca doi soți care-și pregătesc divorțul. Știind probabil – știa precis, toate le știa, dumnezeu știe de unde – misterioasa de la telefon tocmai se pusese pe farse, încurcând și mai mult lucrurile.

–Ție ți-ar trebui o femeie fără personalitate, o femeie care să poată fi fericită așteptându-te cu masa, cafeaua, cu mângâierile…

–Dimpotrivă. Ar putea avea un caracter puternic, ar putea fi foarte ocupată, la fel ca mine. Ar trebui chiar, neapărat ar trebui să fie mereu ocupată, altfel…

–Altfel s-ar plictisi. Ca mine, care n-am nicio treabă, nu?

Nu. „…altfel n-am avea ce ne spune” – voisem să închei. Am renunțat, ar fi bănuit o retractare. I-am acceptat sugestia:

–Ai totuși prea mult timp liber, altfel, pur și simplu, na-i avea când să te superi. Nici nu te-ai îndura să cheltui timpul nostru, cât e, cu răutăți.

În altă seară a întrebat:

–Sunt tare curioasă: cum trebuie să fie femeia pe care ți-o dorești?

–Așa, ca tine.

Nu, jocul care ne amuzase până atunci nu mai avea farmec. De fapt, chiar încetase, în clipa aceea nu mă mai jucam, gândeam exact ce spusesem.

–Mai exact…

–Îmi doresc o femeie – visam eu – care să-mi fie un fel de spate al frontului. Să nu trăiască doar pentru mine, să n-o simt în spate, să aibă viața ei, cât mai intensă. Să știu însă că există, să știu că e de ajuns s-o chem ca să fie lângă mine, să știu că poate oricând uita de ea…

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.