Blog

–Se vor trezi și studenții!

–S-au și trezit.

Am arătat din priviri spre ea.

–Nu eu, ceilalți.

–Nici o pagubă! Dimpotrivă. Ceilalți mă cred probabil mai deștept decât sunt, n-ai grijă. Spune-le tu că nici măcar nu te-am sărutat și…

I-a fost de ajuns propunerea dinaintea lui „și”, n-a fost curioasă să audă cum îmi imaginasem eu că ar fi reacționat colegii. S-a repezit să mă sfâșie, a trebuit să mă sperii – râzând. Dar n-a schițat decât începutul agresiunii sau poate s-a răzgândit în ultimul moment; s-a întors pe pernă cuminte.

–Și dacă într-adevăr le-aș spune că nici măcar nu m-ai sărutat?

Pauză.

–Speri să fii crezută?

–Aș putea să le spun asta ca o dezamăgire.

Pauză din nou. Iar mai târziu, mult prea târziu pentru ca o agresiune să mai poată părea spontană, m-am răsucit spre ea într-un cot: surâdea liniștită, mai cu seamă în ochi îi strălucea surâsul.

–Ei? Chiar nu te-ai întrebat de ce n-am dormit aceste șase nopți? De ce mă prind zorii în cabina ta?

–Ba da.

–Și?

Zâmbea, liniștită zâmbea, în ochi – mai cu seamă în ochi zâmbetul sticlea ca o provocare.

–Pentru că sunt un șef de lucrări simpatic, înalt, deștept…

–Prostii!

–Pentru că mă iubești?

–Deloc!

–Atunci?

–Trebuie să-ți mai răspund?

Surâdea tot liniștită, în ochi surâsul devenise o provocare de nesuportat!

–Poftim, pleacă!

A coborât din pat, am scotocit prin buzunar după cheie – a luat-o. A fost pentru amândoi un lung moment penibil, un veac penibil. În ochii ei și surâsul dura, dar nu mai părea să strălucească.

–Precum vezi, ies din cabina ta înainte de Galați și fără să te sărut!

Descuia, zâmbea.

Acum știu, ar fi trebuit s-o las să plece așa, zâmbind, să accept această soluție generoasă. A fost cel din urmă moment în care puteam evita ceea ce a urmat, ceea ce s-ar fi cuvenit să bănui că va urma, să prevăd. Povestea s-ar fi isprăvit atunci, o dată cu excursia, acolo, în apropiere de Galați; firesc – fără frumusețe, e drept, onorabil însă.

Dar zâmbea!

Iuliana zâmbea și aș fi putut să jur că se grăbea să descuie ușa. În clipa următoare era din nou în pat, imobilizată, fără apărare.

–Sărută-mă!

–Nu.

–Sărută-mă!

–Am câștigat…

–Sărută-mă!

–Acum, când s-a sfârșit excursia?

–Sărută-mă, măcar acum!

–Târziu…

–Sărută-mă acum – de ce nu m-ai sărutat în prima seară!

–În prima seară ai vrut să dormi!

–Sărută-mă!

–Eu?!

Era de-a dreptul o invitație: în glas, în priviri… Dar când m-am aplecat spre ea a strâns din nou buzele și iar n-au durut-o torturile. Am eliberat-o. Făceam ce făceam, ziceam că ieșim și tot mai adânc ne înecam în penibil! S-ar fi cuvenit să-i deschid ușa, să plece; în loc de asta am coborât să încui la loc, am strecurat cheia în același buzunar și m-am întors în pat.

–Degeaba! a râs Iuliana.

Nu i-am răspuns.

Pe vas, zgomotele dimineții luau amploare. Cumva, nici mie nu-mi venea să iasă din cabina mea în văzul tuturor. Dar am tăcut cu încăpățânare. Și ea tăcea. Într-un târziu, tot eu n-am mai răbdat:

–Uite, îți fac o concesie: lasă-mă pe mine.

–Nu vreau.

Nu, nu mai glumea.

Rămăsese între noi numai ambiția, idila de mult se spulberase. Și nici măcar ambiția sărutului nu rămăsese – până și nimbul lui erotic pălise, pierise. Era doar ambiția victoriei, ambiția recuceririi unui teritoriu pierdut, ambiția deșartă de a stăpâni o situație.

Așteptam.

Tăceam.

Ascultam – fiecare cu gândurile lui – cum se trezește vasul: din fundul calei până pe covertă.

Și ceea ce așteptam, de data asta hotărât să așteptpână la sfârșitul lumii, s-a produs în fine: a început să se grăbească Iuliana.

–Gata, plec.

–N-ai să poți.

–Ți-am zis: ga-ta!

–Știi bine când va fi „gata”.

–Mă supăr!

–Poftim, cu plăcere, chiar te rog…

S-a supărat, într-adevăr.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.