Blog

Știusem că vom întârzia în sat, noi îl rugasem pe nea Costică să ne pună ceva de mâncare în cabina mea – nu ne-am închipuit însă că și el poate trăi iluzia noastră de „sfârșit de lume”, că ne-o va bănui măcar și că avea să-și încerce puterile în cea de pe urmă demonstrație a renumelui său de „tată al ospătarilor”.

A fost o cină bizară, bizară a fost însăși fantezia lui nea Costică – să nu mai vorbim de condițiile în care a fost nevoită să lucreze. În fond nu erau decât pretențiile unei mese de etichetă, ambițiile unei cine ce se voia distinsă – realizată într-un sat pescăresc din capătul Deltei, pe un șlep-cazarmă destinat lucrătorilor de la recoltatul stufului, în ultima noapte a unei excursii îndeajuns de modeste. Bunăoară paharele – și cele mici și celelalte, de vin – erau grosolane din sticlă ordinară, dar până în seara aceea nici nu zărisem pahare cu picior pe vas. Știam într-adevăr că există gheață pentru păstrarea peștelui, știam de asemenea că există câteva „fiole” cu vin superior, dar pentru prima oară în ultimele șase zile le întâlneam împreună –chiar dacă într-o găleată cam ruginită, din cele care, legate cu frânghie gudronată, slujeau la scoaterea apei din Dunăre. La grătar fuseseră puse de fapt niște hălci oarecare de carne macră, iar peștele nu mai era după atâtea zile în Deltă o „specialitate”, în orice caz nu una căutată – dimpotrivă. În fine, bănui că numai la familia cârmaciului putuse afla scaunele acelea demodate, cu tapițeria îngrozitor de uzată, ca și – surpriza, surprizelor! – sfeșnicele de argint cu câte trei brațe și două lumânări care străjuiau masa. Auzi idee: eu unul puteam să mă gândesc o săptămână și să le văd de trei ori pe zi, tot nu mi-ar fi trăznit prin cap să mut două sfeșnice – cu lumânări lipsă, încă! – pe masa unei perechi de îndrăgostiți! Asemenea idei numai în mintea unui bătrân tată de ospătari putea încolți, numai nea Costică…

Iată, încă o dată, ce greu e să fii exact. La drept vorbind nu numai masa a fost bizară, aș zice chiar că nu în primul rând masa – cu tot aranjamentul ei bizar, pauper și desuet în același timp: noi mai întâi, noi am fost de poveste.

Bunăoară: de ce n-am râs? De ce n-am izbucnit în hohote după tresărirea inițială, din prag?

Mi-aș putea răspunde, e adevărat, că dimineață înfruntasem o furtună de nisip în Sahara, că veneam de la fosta gazdă a Iulianei, că filmul nu numai că nu schimbase…

Să zicem.

Dar de ce acum, măcar acum, când îmi amintesc, nu surâd?

Acum nu-mi dă mâna, e simplu!

Mă rog. În cazul acesta, înapoi pe vas. De ce am răsucit comutatorul îndată ce am observat masa și sfeșnicele de pe ea? De ce am cinat gravi, solemni, ca o pereche princiară în exil? De ca am acceptat lumina de taină a lumânărilor care au continuat să-și joace misterele prin cabină până s-au isprăvit și nici n-ar mai fi avut putere întrucât între timp se luminase de ziuă?

De ce! De ce!

Dacă aș fi în stare să-mi explic, pur și simplu nu m-aș mai întreba! Aș începe direct: „Am răsucit comutatorul, cu oarecare grabă chiar, pentru că…” „Lumina mișunând de umbre misterioase ne…” „Am citit gravi și solemni închipuindu-ne…” Da, dacă aș ști să-mi răspund…

Dacă…

Bine, dacă aș fi în stare să-mi răspund n-aș fi avut la ce răspunde, pentru că (1) n-aș fi ajuns inginer și (2) n-ar mai fi existat nicio poveste cu Iuliana. Aș fi fost și astăzi cu Doina (3): tocmai pentru acest „dacă”, exact pentru el ne-am despărțit! DACĂ aș fi avut fantezie, DACĂ aș fi fost într-adevăr așa cum i-am părut la început. DACĂ m-aș fi putut schimba de la o zi la alta ca ea, DACĂ…

Ei – dacă!

Cum spun, lumânările au continuat să ardă și noi le-am urmărit, fascinați, tremurul de umbre stând din nou de-a latul patului, ca în fiecare seară. Dar toată – cum să-i spun? – toată poezia obscură care ne amețise dimineața, după-amiaza și seara s-a spulberat, a pierit, de parcă nici n-ar fi fost, atunci când i-ar nu m-a lăsat s-o sărut.

Era a șasea noapte, ultima, dimineață acostam la Galați și nu ne sărutasem!

Nu avea explicații de dat ori nu voia să le dea, se împotrivea cu o încăpățânare neînțeleasă, mută.

–Nu vreau.

Oricât s-ar fi zbătut și cât ar fi încercat să se strecoare, mică, printre brațele mele, aveam mai multă forță decât ea. Dar strângea buzele, răbda orice tortură, o eliberam și imediat venea, nechemată, cu capul pe pieptul meu. Fără umbră de supărare. Nu râdea, nu-și sublinia victoria – tăcea.

–Nu vreau.

În noaptea aceea trebuia să vrea!

Ușa era încuiată de când intrasem, am băgat cheia în buzunar cu un gest ostentativ:

–Nici la Galați n-ai să ieși de aici dacă nu mă săruți. Tu să mă săruți!

A râs nepăsătoare, a continuat să-mi stea în brațe. În câteva rânduri am îndepărtat-o, mi-am apropiat buzele de ale ei, așteptând. N-a schițat niciun gest. De fiecare dată s-a întors pe pieptul meu liniștită, cuminte. Am lăsat-o. Nu vorbeam, în seara aceea aproape că nu vorbisem, dar nu din teamă ca altădată.

Într-o vreme – m-am uitat la ceas: era 3 și 12 minute – s-a ridicat spre ușă:

–Mi-e somn, noapte bună.

–Noapte bună.

Dar nu m-am clintit. Venise, în fine, și vremea mea.

–Descuie-mi…

Rostire leneșă, oarecare. Eu la fel:

–Ți-am spus cu ce condiție poți pleca.

A înălțat din umeri, zâmbind.

–Am să dorm la tine.

–Poftim.

Bineînțeles, nu credeam.

Ei bine, și-a pus în aplicare teribila amenințare, adormind îmbrăcată sub pătură. O vreme am crezut că glumește, dormea însă de-adevăratelea, în ciuda mea parcă. Am traversat atunci câteva minute lungi, pe care prefer să nu mi le amintesc. Deși mi-am promis.

Târziu, când m-am strecurat și eu sub pătură, îmbrăcat, m-a simțit; a îngăimat câteva sunete care nu voiau să se lege măcar în silabe, mi-a căutat umerii și a continuat să doarmă îmbrățișându-mă. Ultimul lucru pe care-l țin minte din noaptea aceea a fost zâmbetul meu, amuzat de aptitudinile de nevastă pe care i le trăda somnul.

M-am trezit când tocmai încerca să-și strecoare mâna în buzunarul unde credea că se află cheia. Era în celălalt, dar m-am prefăcut că mă apăr, m-am luptat cu ea îndelung, abia târziu am lăsat-o să constate că se înșelase. A schițat un început de plâns, în glumă:

–S-a făcut cinci!

–Ai uitat că puteai pleca de la trei?

A râs. Bineînțeles că nu uitase.

–Se vor trezi bucătăresele!

–Ei și? Doar știi că nea Costică te-a căutat ieri dimineață la mine. Chiar s-a mirat că nu erai aici!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.