Blog

–Hei, de s-ar bloca motorul, să ne ia apa!…

–Și cum, nici măcar pentru străini nu organizați cazuri de forță majoră, accidente, derogări de la program?!

Trecusem de Mila 23 și, pe canalele foarte înguste, cu o apă atât de limpede încât se vedeau peștii înotând speriați, în singurul amurg admirat printre sulițe de stuf, am ieșit într-o japșe – Iuliana ne-a învățat cuvântul acesta pitoresc. Eram cu trei remorchere și toate trei, încercând să întoarcă, au rămas cu prova pe uscat! Din păcate, n-a fost nevoie să ne aruncăm în  apă, n-a fost nevoie să le împingem cu eforturi supraomenești – elicele au rezolvat, cu câteva valuri, tot incidentul.

Nu, nu era o inovație, timonierii au rămas liniștiți cât a ținut zarva, nici măcar o dată n-au înjurat. Se spune că studenții noștri sunt cosmopoliți – de data asta mi-au dovedit cu prisosință că nu-i decât un zvon răutăcios; au știut să aprecieze cum se cuvine și această mică reușită autohtonă: la întoarcere nu s-a vorbit decât despre rămânerea pe uscat, despre valurile de noroi iscate de elice, despre noaptea pe care era cât pe ce s-o petrecem în japșe… Toți erau încântați, atât de încântați încât Iuliana s-a putut răzbuna nestingherită și din plin.

Este, totuși, o chestiune de temperament, dacă nu cumva – ei, da, s-ar putea! – de vârstă. Eu, fără povestea aceasta cu Iuliana, tot nu m-aș fi plictisit – nu cred că te poți plictisi cu tine însuți, trebuie doar să-ți descoperi motivele interioare pentru o activitate infinit mai intensă decât cea vizibilă „cu ochiul liber”. Nu înțeleg nici acum, nu pricep cum a putut întârzia Doina – tocmai ea, un temperament liric prin excelență – în această vârstă a agitației exterioare. Ca și studenții mei de 20 de ani, trebuia să dea din mâini și din picioare, trebuia să vorbească, trebuia să-și alerge ochii pe o pagină, trebuia să producă cumva, oricum, o mișcare în afara ei – numai atunci „făcea ceva”, numai atunci nu se plictisea. Cum ni se întâmplă tuturor, mereu, Doina atribuia fiecăruia firea ei, și cine nu se mișca însemna că stă – întotdeauna, degeaba. M-am gândit în câteva rânduri și cred că da, de pe aici pleacă insuccesul ultimelor volume.

Ce legătură au toate acestea cu Iuliana?

De la ce am pornit și, uite, nu reușesc să-mi amintesc!

Ei nu, nu mă mai pot bizui pe libertatea memoriei, e cazul să pornesc sistematic spre final. Din excursie ar mai fi de notat două aspecte:

1.                Fără să fi fost atent, n-am observat printre studenți o atitudine deosebită față de povestea noastră. Nu ne ascundeam, eram tot timpul împreună, în văzul tuturor; nici

nu ne izolam, ne acceptau – păreau, mai degrabă, că nu dau importanță întâmplării. Este unul din cele mai de seamă amănunte acesta, pentru că neapărat dintre ei s-a aflat fata care a regizat după aceea farsele de la București, stârnind – poate fără voia ei – tot scandalul. N-am reușit s-o identific încă. Nici nu m-am străduit, de fapt. Oare mă tem de vreo deziluzie? Nu știu de ce, dar prefer să-mi închipui că, încurcând atâtea ițe cu telefoanele ei anonime, nu i-a stat mintea decât la farse. A petrecut pe seama noastră, și toate au sfârșit în scandalul acela penibil, fără voia ei.

Nu știu de ce îmi place să cred așa.

Ba știu. Știu chiar foarte bine. Mint.

Întâi, pentru că nu se poate altfel, ar fi groaznic – nimic din ceea ce cred despre ei n-ar mai rămâne în picioare. Ar însemna că știu să se ascundă, că au deprins – la 20 de

ani! –îndemânarea infamă a ipocriților! Și n-ar avea nicio scuză: ei n-au apucat vremurile tulburi ale începutului, n-au fost nevoiți să se strecoare printre evenimente precipitate și să evolueze în „etape istorice”, alcătuiesc totuși altă generație – mai fericită, în felul ei mai pură decât a noastră, le-am admirat întotdeauna tocmai dezinvoltura cu care se înfățișează în lumeașa cum sunt, fără teamă, ca niște învingători.

Apoi… Ei bine, îmi place să bănui mai departe că a glumit cu noi studenta aceea de la Arhitectură: în excursie a fost cea mai veselă, cea mai îndrăgită fată, imaginația ei părea un sac fără fund și nu s-au putut supăra pe ea nici chiar colegele părăsite de băieții care-i făceau curte!

2.                Cina cea de taină!

Mă dezic, e adevărat, trebuie să întârzii la Sfântu Gheorghe înainte de a-mi evoca ultima noapte a excursiei.

Am stat la Sfântu Gheorghe o zi. După-amiază m-a dus Iuliana la gazda ei din vremea practicii. Dar, mai întâi, dimineața.

Dimineață, pe soare, a fost o furtună cumplită! Câțiva studenți încercaseră să iasă pe Dunăre cu o barcă închiriată pentru o sticlă de votcă, stăpânul bărcii nici pentru a doua sticlă n-a îndrăznit să iasă cu ei în larg; îi îndrumase pe gratis, bine înfipt în mal, dar vântul sufla exact împotrivă, și studenții – bucureșteni, știau canotajul de pe Cișmigiu – n-au reușit să se îndepărteze mai mult de un metru!

În program, scria „zi de plajă la mare”.

Și pentru că n-aveam ce face, pentru că în șapte zile se întâmpla prima oară ca numai vremea să se împotrivească programului anunțat – am plecat totuși spre plajă.

A fost – cu un cuvânt pe care l-am reînvățat în excursie – „colosal”!

S-ar putea foarte bine ca Sahara să nu se întâlnească nicăieri cu marea, mi-e lesne să mă uit în atlas și de altfel n-are nicio importanță. Atâta doar, că noi am trăit – ei da, chiar la Sfântu Gheorghe – o dimineață în Sahara: o plajă vastă, parcă fără hotare, cu dune și plante de nisip, pustie, sufocantă; am străbătut-o chinuiți, chirciți, căzând și târându-ne, părându-ne – noi, nouă – eroii unui film pe care toți îl văzusem, înfruntăm temerari vitregiile deșertului: nisipul ne scârțâia în dinți, ne orbea, îl simțeam în nas, în păr, în urechi, în piele și dacă cineva ne-ar fi silit să înfruntăm aceeași furtună de nisip preț de câteva ceasuri – cât ne-am fi jucat în ea – probabil ne-am fi speriat și n-am fi rezistat, pentru că era într-adevăr greu.

Din păcate, niciunul dintre noi nu ne luasem costumul de baie și marea era caldă, uimitor de caldă. Am mers cu picioarele prin valuri, desculți, udându-ne îmbrăcămintea, de-a lungul plajei până la vărsarea Dunării. Păreau că și vânturile se înfruntă aici. Din unghiul acela al plajei pornea spre larg, cât vedeai cu ochii, o diagonală de spumă, înălțându-se și coborând după cum valurile Dunării le biruiau pe cele ale mării ori se retrăgeau vremelnic să adune noi puteri. A trebuit să ne întoarcem pe vas, pentru prânz, dar am regretat numai peisajul; finalul acestei înfruntări fascinante nu l-am pierdut, într-o asemenea luptă nu există învingător și învins, vor fi murit amândoi când a murit vijelia.

După amiază, cum spun, am mers cu Iuliana la fosta ei gazdă. Și iar s-a petrecut minunea de lângă pescador, din nou ne-am simțit împinși unul spre celălalt fără să ne putem împotrivi, din nou ne-am pierdut simțul ridicolului, au râs lipovenii de noi că ne priveam „ca doi porumbei” și ne strângeam mâinile pe sub masă.

Am mers de acolo la film. Sala era plină cu studenți de-ai noștri, rula un film vechi, din timpul războiului, un film care mie îmi evoca vremea liceului. A rulat pe jumătate fără sonor, dar nimeni n-a protestat, cum nu încape îndoială că ar fi protestat la București. După o dimineață în Sahara, în ultima din cele șase nopți ale Deltei, urmărind o peliculă de arhivă, toți trăiam surprizele unei excursii în neverosimil; niciuna din senzațiile noastre de citadini normali nu mai părea să stea la locul ei: dacă în mijlocul filmului, de pildă, ar fi avut cineva ideea năstrușnică să anunțe că năvălesc turcii – ei bine, am fi fost gata să credem, în clipa următoare am fi dat buzna spre ieșire.

Da, în acest moment, de la o asemenea psihoză, nu tocmai obișnuită, abia de aici poate începe ceea ce noi doi am numit mai târziu și zâmbind nostalgic: „Cina cea de taină”…

Ocupam o cabină spațioasă, dar masa stătuse în toate zilele lângă unul din pereți, lipită de chiuvetă și vizavi de pat; am găsit-o în mijloc, spre fereastră. N-o mai acopereau carourile mari, alb-albastre, de mușama, ci albul imaculat al unei fețe de masă apretate. Nu mai erau nici taburetele metalice și albe ca de dispensar, ci două scaune tapisate, cu spetează, aduse cine știe de unde și așezate față în față pe distanța cea mai mică posibilă – adică pe laturile ce delimitau lățimea mesei. Fața de masă albă, cum spuneam, șervețele rotunjite în conuri, câte două rânduri de pahare cu picior, câte două furculițe și două cuțite. Iar printre toate – pahare, farfurii și tacâmuri – flori: flori de câmp împrăștiate pe toată masa!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.