Blog

A doua zi urmau să se schimbe banii, parcă într-o luni urmau să se schimbe – oricum, ziua respectivă, de care și acum îmi amintesc cu egală uimire, a avut aspectul unei duminici: toate magazinele erau închise, piețele – pustii, până și vânzătorii de semințe dispăruseră de pe stradă; niciun creditor nu-și primea datoriile, chiar dacă ani de zile s-ar fi zbătut să le încaseze; numai la tramvai se mai puteau cheltui banii, 6.000 de lei un bilet! 9.000 de lei un bilet! Cu o zi înainte, când încă nu se anunțase stabilizarea mă trimisese mama în piață cu o servietă plină cu bancnote: un kilogram de mălai se vindea cu 600.000 de lei! În ziua aceea ca o duminică, poate chiar a fost o duminică, de dimineață până seara târziu m-am chinuit să-mi golesc buzunarele umflate cu hîrtii mari și albăstrii – câteva milioane, nu mai știu câte, tata mi le dăduse cu o generozitate de care nu-l crezusem în stare. Și nici semințe n-am găsit să cumpăr, nimic, absolut nimic din tot ce admirasem până ieri în vitrinele orașului, din ceea ce tânjeam de atâta amar să-mi cumpăr: traforaj, stilou, acuarele, minge de fotbal, mărci, ochelari de soare, gumă de mestecat. Și doar aveam în buzunare câteva milioane!

Furios, o zi întreagă am colindat orașul cu toate tramvaiele, până s-au retras la depou și totul s-a sfârșit cu o bătaie cumplită acasă, pentru că m-am întors mult după miezul nopții. Luni de zile apoi, căzându-mi în mână bancnote diforme de 100.000, de 1.000.000 – valorând acum doar în jocurile copiilor din cartier – le priveam încruntat, înciudat, bănuitor: cum le putuseră accepta până mai ieri, de ce nu le mai acceptau azi, când se găseau pe toate drumurile, oamenii aceia serioși care erau negustorii – în schimbul unei mingi, al unei cutii de acuarele, ale tuturor lucrurilor după care tânjeam? În naivitatea mea, ajunsesem să le disprețuiesc și înfățișarea, mi se păreau incomparabil mai frumoase bancnotele noi, cărora le duceam lipsa.

Pe urmă a mai venit o stabilizare…

Și totuși n-am sfârșit în scepticism: funcționează, e drept, o prudență, le știu exact valoarea și însemnătatea; dar nici azi nu disprețuiesc banii, nu-i desconsider și nu-mi bat joc de ei – ca Iuliana cu vorbele. Nu, nu, nu-i deloc altceva: așa cum sunt, oricum ar fi și oricâte am gândi pe seama lor – și unii și altele sunt de neînlocuit, nu s-ar putea trăi în absența lor, cel puțin deocamdată; impun, așadar, respect, o atitudine realistă, sobră cel puțin. Mai ales cuvintele, deși se vorbește în ultima vreme despre posibilitatea unor comunicații directe între inteligențe; dar până și despre această posibilitate, deocamdată, doar se vorbește.

Toate astea sunt însă ulterioare, în seara aceea cu Oprea încă nu descoperisem raporturile Iulianei cu vorbele, deși…”

Cum spun, simțeam insuficiența cuvintelor lui Oprea, cum simțisem mai înainte de atâtea ori, lipsa de ecou a cuvintelor mele. Dar continuam să-mi închipui că Iuliana era doar încăpățânată, că rezista dintr-o frondă inteligentă, dar copilăroasă numai pentru plăcerea de a ne pune în încurcătură, de a străluci ea și pentru că încă nu-i aflasem mecanismul intim, originalitatea modului ei de gândire. Cumva, îmi părea o profesoară răutăcioasă și pedantă, petrecând secret pe seama elevilor ei care nu reușesc să dea unei întrebări simple exact răspunsul ei, acel unic răspuns știut doar de ea, răspunsul de mult pregătit.

–Bine – acceptase Iuliana răspunsul lui Oprea, nu prea original, cu tonul unui „Hai să zicem”. Câți comuniști au fost însă la Salva-Vișeu, la Bicaz?

–Păi, domnișoară, la Salva au fost cam puțini, la Bicaz mai mulți, la Argeș și mai mulți, acum. Știu, știu ce vrei să mă întrebi. E adevărat: îmi vin și acum, mereu, te și miri de unde mai vin din ăia cu conștiință chiorăitoare. Cu vremea li s-o urca și lor mintea unde i-e locul, cum am pățit și eu. Nu-i treabă ușoară – și asta e adevărat – da’ parcă tot mai greu e cu cei cărora nici măcar nu le chiorăie conștiința. Am cunoscut oameni, domnișoară, gata să creadă atuncea că n-o ai de loc.

Fusese și Oprea unul dintre oamenii despre care tocmai vorbea, din cei gata să creadă… și încă părea să fie, iată o prelucra metodic, ca pe șantier – ce bine îmi aminteam prelucrările de pe șantier! Pentru fiecare beție – o ședință! Pentru fiecare divorț – o ședință! Pentru fiecare nemotivată – altă ședință! Sigur că da, șantierul e uneori mai convingător decât un curs de socialism științific pe două sau chiar trei semestre; a fost o vreme când cei care nu promovau un asemenea curs sau altul sau mai multe – erau trimiși pe șantiere. Rău nu i-a prins, niciunuia. Dar tocmai aici greșea Oprea: Iuliana promovase, cu 10.

De cum se cunoscuseră, îi spusese pe nume. Avea un fel al lui de a deveni imediat familiar – fără prejudecăți și fără să jignească. Acum n-o mai scotea din „domnișoară”.

–Mă cheamă Iuliana, poate-ai uitat. Și știu mai multe despre comunism, mai multe decât dumneata – și cred în el!

Nu, despre comunism nu putea ști mai multe decât Oprea, care-l construia. Ei, iată, aceasta mi-a părut a fi – atunci, ca și acum – deosebirea, marea deosebire dintre noi. Nu era totuși o prăpastie, mi-am zis atunci, încredințându-mă teoretic că nici nu putea fi. Acum – abia acum pot să-i măsor adâncimea.

Azi, în timpul lucrărilor de control la anul III, mi-am speriat studenții pornind, ca niciodată, să mă plimb printre rânduri. Probabil sunt singurul care le propun probleme la care nu au ce copia, probabil și-au format alte reflexe – a fost un moment de panică, pur și simplu uitaseră că dintotdeauna le-am permis să-și consulte tratatele și caietele.

Mai amuzant e că panica lor mi s-a transmis și mie. M-am speriat, o clipă n-am știut ce se întâmplă! În momentul acela eram foarte departe de laborator, pornisem să mă plimb – de fapt – pentru că pașii păreau să împrumute o oarecare mișcare amintirilor printre care zăceam. Da, da – zăceam, acesta e cuvântul. În dicționar scrie: „a sta întins, culcat sau tolănit din lipsă de ocupație, din cauza oboselii etc.”; eu tolănit stăteam, în mijlocul poveștii mele cu Iuliana, dar nu din lipsă de ocupație, din cauza oboselii – era plăcerea mea să stau tolănit așa, îmbătându-mă cu parfumul aducerilor aminte cum alții se tolănesc în căpițe și se îmbată cu mireasma fânului abia cosit. Este o voluptate – n-am știut-o. Cuvântul îmi sună totuși dubios, periculos chiar – la naiba! Din pricina lui mi-am refuzat până acum atâtea bucurii omenești! Unde mai pui că retrăindu-le așa, fără grabă și fără o ordine, amintirile îți oferă niște descoperiri senzaționale. Le-ai trăit – de aceea se și cheamă „amintiri”, le-ai trăit perfect conștient, lucid, și dintr-o dată afli că pur și simplu n-ai fost de față, că ai lipsit din propriile evenimente – atâtea înțelesuri, hotărâtoare uneori, ți-au scăpat!

Dar disertația stă și eu mă grăbesc seară de seară spre caietul acesta care mă absoarbe și mă desfată! Nu, nu se mai poate așa, voluptățile devin vicii neînchipuit de lesne. Va trebui să introduc o ordine – tocmai în căutarea ei pornisem să mă plimb azi, speriindu-mi studenții.

Mai e, apoi, și Maria. A intrat la idei, tot azi mi-a telefonat și ea: avea bilete la Național – Să nu te joci cu dragostea – le-o fi ales cu intenție? Și pentru a șasea oară a trebuit să-i spun că sunt ocupat. Numai de nu s-ar supăra, serile calme cu ea mi-au devenit neașteptat de dragi, ca și acest caiet care, inițial, trebuia să mă elibereze și pe care niciodată n-am să i-l pot arăta.

Atunci n-am avut timp să observ, abia azi sunt în stare să le dau dreptate studenților: de fapt n-a fost o excursie în Deltă decât cu numele și cu bucătăria. Pe vas ne-am contrazis de câteva ori, ei acuzând plictiseala unor zile întregi de plutire pe o Dunăre fără sfârșit, solicitând mai multe opriri în satele lipovenești, incursiuni pe canale, spre lacuri. Voiau adică să vadă Delta despre care citiseră atâtea pagini fascinante. Dar O.N.T.-ul e O.N.T., programul – program, civilizația ne ia și plăcerea de a gâfâi pe munte, am vrut confort în Deltă și am dormit bine, am mâncat excelent, țânțarii nu ne-au pișcat, dar nici Delta n-am văzut-o.

Ce legătură au toate astea cu Iuliana?

Păi tocmai ea, nevinovata, plătea străchinile în care călca O.N.T.-ul.

Îmi amintesc, bunăoară, că ne-am oprit spre Sfântu Gheorghe, în apropierea Dunării vechi, pe care se afla vestita Milă 23. Din cauza apei puțin adânci trebuia să mergem spre Milă cu niște remorchere care tocmai făceau ruta respectivă cu turiști străini. Așteptând, am descoperit în păduricea de pe mal un lipovean cu barbă. Ei da – un lipovean cu barbă în carne și oase! Fierbea într-un cazan uriaș o ciorbă pescărească! Pe cinstea mea – un lipovean cu barbă într-o pădurice, mestecând într-un cazan cu ciorbă pescărească! În câteva minute se adunaseră în jurul lui toți studenții, până la ultimul. Erau în stare să-l tragă de barbă, să se convingă că e crescută și nu lipită, ca a lui Moș Gerilă. Și foarte bine că au fost alungați, ceva-ceva tot ar fi pățit omul. Ceea ce ar fi fost o adevărată calamitate turistică: ni s-a explicat că era singurul lipovean cu barbă pe care și-l putuse procura O.N.T.-ul după ce apucase să-l promită cu litere de-o șchioapă în prospectele pentru străini!

Pe remorcher, spre Mila 23, colegii i-au evocat Iulianei „cuceriri dintre cele mai noi” ale turismului mondial:

–S-ar putea organiza și la noi atacuri haiducești, cu un Terente, cu flinte de la muzeu, cu răpiri, urmăriri, vedete și vedete rapide…

–Voi onetiștii, n-ați citit? Tartarin a murit de bătrânețe, dar tot convins că avalanșele din Alpi erau calamități naturale!

–La urma urmei, de ce nu și-ar însuși și turismul tehnica cea mai înaintată?

–Chiar așa, acum s-ar fi potrivit un naufragiu!

–Măcar de-am rătăci drumul, de ne-am încurca printre canale, să dormim o noapte în stuf, cu țânțari…

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.