Blog

Blog
Versiunea originară = Mișa – 7

Versiunea originară = Mișa – 7

–Lasă că vin la facultate, la toamnă, să cer referințe.

Tocmai voia să plece din nou, a tresărit, apoi s-a așezat și iar s-a îngropat în nisip.

–De la cine să iei referințe?

–De la decanat, de la uteme, de la asociație… Uiți că sunt și activist?

–Treaba ta. Te previn însă că ai să afli lucruri nu tocmai plăcute.

Zâmbea calm, s-a lăsat cercetată fără să se tulbure.

–E de ajuns să discuți cu Tăzlăuanu, secretarul pe facultate…

–Îl cunosc.

–Și?

–Un om serios, inteligent, cult…

–… ipocrit, intrigant, arivist…

Mă imita, preluându-mi cu ostentație intonația neutră, enumerativă. Și iar a zâmbit calm.

–Îl cunosc, ți-am spus. Și mi-a părut un om serios, cult, inteligent…

–Da, pare… poate să pară și așa: și inteligent, și cult, chiar și serios știe să pară. De fapt nu vrea decât să parvină.

–Să parvină?

–Vrea să rămână asistent.

–Îl știu student de zece.

–Nici eu n-am vreun nouă!

–Ai să rămâi și tu.

A râs. Un râs sec, exact așa cum se transcrie:

–Ha! Ha!

–Ai ceva cu el?

S-a ridicat, scuturându-și nisipul de pe bluză. Rămăsesem întins, mă privea de sus, atentă, pândindu-mă fără să se ascundă.

–După practica de vara trecută a încercat să mă excludă. Dacă n-aș fi avut note bune ar fi reușit poate să mă și exmatriculeze. Am și stat două săptămâni acasă, pe urmă m-au chemat și și-au cerut scuze.

Tăceam. Așteptam.

–La Petroșani, în practică, ne făcusem un grup simpatic: două colege, directorul trustului minier, încă vreo doi ingineri, unul dintre prorectorii Institutului de mine… Am fost acuzate toate trei de imoralitate, pentru că am rămas până la ziuă la botezul fetiței directorului.

O vreme i s-a părut suficientă explicația, într-un târziu a adăugat:

–Și, totuși, n-am nimic cu Tăzlăuanu pentru asta. El n-a făcut practica la Petroșani, să zicem că cineva l-a indus în eroare. Să zicem, deși nu cred – chiar dacă și-a făcut autocritica într-o a doua ședință. Dar întâmplarea mi-a confirmat ceea ce știam despre el: un Julien Sorel al timpului nostru. A pus ochii, bineînțeles, pe o domnișoară de Mole mai modernă: politica.

–Și eu fac politică!

–Persoanele de față…

–Ba nu se exclud!

–Tu ești lector.

–Șef de lucrări! (Penibilă precizare!) Dar am făcut politică și ca student!

M-a cercetat scurt, parcă abia atunci descoperindu-mă, după care s-a îngropat iar în nisip.

Ne-am întors pe vas, curând după aceea, fără să ne vorbim.

A început, așa, cea de-a doua discuție la care iar ne-am întors mereu, cu o ciudată perseverență, cât am fost împreună. În toamnă, la București, cele două discuții s-au întâlnit, nici nu se putea altfel. S-au întâlnit exact în seara în care ne-am despărțit. Tocmai de aceea ne-am despărțit, în fond.

Din Sulina am plecat după-amiază, luând către deal același drum fără pulbere. Nu ne vorbeam, Iuliana a jucat cărți toată seara, eu am cinstit cu amalfi, din cont, pe timișorenii care tocmai puseseră în funcțiune stația de amplificare – a doua zi, evident, era din nou defectă. După două pahare începuse să-mi pară rău că nu evitasem sămânța aceea de ceartă. Eram la „bar”, mă pregăteam să cobor în cabină cu un al treilea amalfi, n-am văzut-o venind.

–Sunt pedepsită să te sărut.

Râdea, cei care-o pedepsiseră făceau zarvă mare, m-a sărutat pe obraz și i-am șoptit că o aștept în cabină. N-a apucat să-mi răspundă, poate n-a vrut, iar de venit a venit abia peste o oră, eram pe punctul să încep al cincilea pahar – ultimul din cele două pe care le adusese nea Costică fără să le fi cerut.

–Domnișoara m-a rugat să le aduc aici.

Din nou am stat de-a latul patului ținându-i capul pe piept și mângâindu-i părul, din nou nu m-a lăsat s-o sărut.

–Sus, am fost pedepsită.

De la confuzia aceasta care întârzia între noi, probabil că de aici am pornit. În amănunt, uite, nu-mi amintesc – nu-mi amintesc adică zig-zag-urile prin care întâmplarea, ca orice întâmplare, m-a adus acolo unde intenționa; dacă, evident, se poate spune că întâmplările năzuiesc undeva, dacă nu cumva le inventăm  noi înșine finalitatea; pentru  că, mai  ales post-festum, aproape toate întâmplările par că „trebuiau să se întâmple”.

Așadar:

–Să zicem că mâine se termină excursia. Ce i-ai povesti despre mine celei mai bune prietene?

A ezitat, a încercat să se strecoare, am silit-o să răspundă. Din câte posibilități avea a preferat să mimeze – închipuind chiar situația propusă, față în față cu prietena:

–„Am cunoscut, dragă, un șef de lucrări… Simpatic, înalt, deștept, causeur… Un partener ideal de excursie, a fost foarte drăguț…”

S-a oprit, să-mi traducă:

–Adică în excursie a fost foarte drăguț, adică excursia, ea a fost drăguță. Bineînțeles că și mulțumită ție…

„Simpatic”, „drăguț” – le îngroșase ea jucându-se, răsfățându-se, sau odioase mi-ar fi părut oricum? Adevărul e că nu-mi plac de fel, nu pot suferi cuvintele astea cu gust de amandine – dar câte nu mi-au plăcut până la povestea asta cu Iuliana?!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *