Blog

Încă nu făcusem paradă cu asta. Dar ei, atunci, abia m-am stăpânit să nu-i spun că la 20 de ani eram brigadier la Bicaz, la Tunel-intrare, că venisem acolo de la Hunedoara, că de la 17 ani colindam șantierele și abia peste doi ani aveam să ajung la facultate. Doamne! Ce mai ședință aș fi ținut cu ea acolo, la pupă, voind de fapt să-i spun cu totul altceva.

–Voiam să-ți spun… Ei bine, nu-mi place, nu știu și nu vreau să mă joc.

–Păcat. E foarte amuzant.

Mi-am închipuit că vrea să fie spirituală. Dar nu:

–Trebuie să fie îngrozitor de plicticos să trăiești mereu serios, mereu grav, sobru…

–Ai încercat?

–M-a ferit dumnezeu!

–S-ar putea să nu fie chiar o binefacere cum pari să crezi.

–Nu, „nu par să cred”. Sunt convinsă!

–Așa… Atunci nu-mi rămâne decât să-ți urez grabnică îndrăgostire. Să afli și tu cum arată viața la lumina unui sentiment serios, grav…

Uite, așa a început prima din cele două discuții la care ne-am întors mereu, cu o ciudată perseverență, cât am fost împreună –  în Deltă și după aceea. Întâmplarea le-a iscat pe amândouă și tot întâmplarea ne-a întors la ele, de câteva ori, până ce n-a mai fost chip să le ocolim și am început să ne întoarcem singuri, de bunăvoie. Deci, recapitulând: prima a început la pupă, pe când făceam plajă, sub amenințarea unei ședințe, după o zi întreagă de joc pasionat, o seară fără poezie și o jignire în care ne încăpățânasem amândoi.

–Ție, fetițo, tare ți-ar mai trebui să te îndrăgostești până peste urechi. Măcar câteva luni să nu știi că mai există pe lume și altcineva decât bărbatul acela.

–Ești nebun?!

Stăteam pe plajă, la Sulina. S-a ridicat din nisip, supărată, de parcă cine știe ce  nenorocire    i-aș fi prezis. Atunci, mărturisesc, m-am înșelat: nu i-am luat supărarea în serios.

Altădată, în cabina mea, m-am mirat:

–Și chiar n-ai fost îndrăgostită niciodată?

–Nu.

–Niciodată-niciodată?

–Nu te mira: toți dușmanii îmi reproșează că m-am născut într-o zodie norocoasă.

–Bine, dar asta se cheamă că ai trăit degeaba!

–După unii autori. Dar după alții – autorii mei preferați, ține minte! – am trăit chiar mai bine decât voi, idealiștii. Se spune că nu-i nevoie să te legi, dacă nu te doare.

Iar la Sfântu Gheorghe, când din nou i-am dorit să se îndrăgostească – de-acum îi doream să se îndrăgostească de mine – a izbucnit pur și simplu indignată:

–Nu înțeleg, ce ți-am făcut?

–Nimic. Nici măcar nu-mi pledez cauza. Dar ai nevoie să iubești așa cum a trebuit să înveți scrisul și cititul.

–Chiar nu se poate fără asta?

Descoperisem între timp că nu se prefăcea. O îngrijorau deopotrivă perseverența și patosul cu care îi doream să se îndrăgostească. Măcar o dată, să știe cum e.

–De fapt – a mărturisit într-o seară, spre toamnă, în București – nu ești primul care-mi dorești o asemenea nenorocire. Nu înțeleg: ce v-a apucat, ce aveți cu mine?

Pare de necrezut, dar la 20 de ani – da, da, tocmai la 20 de ani, exact „vârsta de aur” pe care ne-am obișnuit s-o cântăm ca paradis al candoarei și al marilor iubiri; cea de-a doua vârstă pentru Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana; la 20 de ani, deci, Iuliana nici măcar nu mai stătea să decline sinceritatea acestui simțământ, îl refuza pur și simplu. Îi contesta adevărul, realitatea, noblețea însăși. Am auzit-o, bunăoară, parafrazând povestea cu grădinarul și castraveții – încă în seara de la Sulina m-a avertizat:

–Să știi că nu cumpăr vorbe. Nici mari, nici frumoase. Cum să-ți spun – aș putea crește și în grădina mea dacă mi-ar face trebuință. Ca să nu mai vorbim că există, slavă domnului, destule mijloace moderne de produs plăceri auditive.

N-a spus niciodată mai mult. Dar a repetat de câteva ori. Și am motivele mele s-o cred sinceră. La urma urmei e foarte posibil să nu fi aflat până la 20 de ani acoperire în aur pentru vorbele pe care nu punea niciun preț. Dar am și alte motive care mă fac să cred că era și una din liniile sistemului ei de apărare. Pentru că se apăra, tot timpul se apăra – strașnic se apăra.

Ne-am dat întâlnire: în fața Căpităniei din Sulina, la cinci după-amiază.

Idea ei a fost.

Am acceptat-o, inițial, ca amuzament. O întâlnire „de amor” cu Iuliana, o întâlnire în mijlocul celor șapte zile care, oricum ne sileau să nu ne despărțim, o întâlnire pregătită cu tot ritualul de rigoare:

–Spune-mi, ce faci după-amiază?

–Știu și eu…

–Dacă tot nu știi, n-ai vrea să ne întâlnim?

–Vai, nu, cred că n-am să pot, am o groază de treburi!…

–Ei, toate treburile au un sfârșit. Gândește-te bine, poate spre seară… Ne-am plimba, am mai sta de vorbă… La capătul unei zile agitate ar fi o destindere binemeritată, o seară plăcută.

–Într-adevăr. Dar, zău, nu fac nazuri, pur și simplu nu știu cum am să reușesc să mă fac liber. Dă-mi… Nu, nu, aici n-am telefon! Să zicem atunci așa, pe la cinci…

–Așadar la cinci. Unde?

–Unde vrei tu.,

–Nu, nu așa. Tu hotărăști. Eu sunt aceea care solicit și până la urmă obțin întâlnirea.

–În port e bine?

–Bine. Atunci în fața Căpităniei, la ora cinci. Rămâne așa?

–La cinci, la Căpitănie. Te previn însă că nu stau mult, nu pot întârzia în oraș. Și nici nu aștept peste sfertul academic!

–S-a notat. Atunci, pe diseară. Pa!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.