Blog

Dacă vă mai amintiți de primele povești din această serie, prietenii noștri olandezi, Annemiek și Wim, au făcut revelionul cu mine și cu Viorel la Paris. Când au plecat înapoi acasă m-au invitat să îi vizitez atunci când Mihaela va veni în Franța. Și am prevăzut această vizită pentru weekendul de înălțare, care avea patru zile libere și era spre sfârșitul lui mai.

Din păcate, Mihaela nu a reușit să obțină viză pentru Benelux, însă Annemiek și Wim nu s-au lăsat și ne-au propus să vină ei și să ne ia cu mașina din nordul Franței. Zis și făcut! Pe 28 mai 1992, un pic după ora 9 dimineața, am plecat din Gare de Nord din Paris spre Lille. Iar înainte de prânz ne-am întâlnit prietenii, care ne așteptau în gara din Lille…

După îmbrățișările de rigoare, mai ales cu Mihaela, pe care n-o mai văzuseră de doi ani, am pus bagajele în mașină, ne-am urcat și noi și am pornit spre prima frontieră pe care trebuia s-o trecem ilegal.

Mașinuța era una mică. Nici nu mai țin minte ce marcă era. Doar că eu, cu picioarele mele lungi, stăteam cam înghesuit în spate. La volan era Annemiek. Amândoi ne-au asigurat să nu ne facem griji, pentru că, în cazul unui control la frontieră, se cere, de obicei, doar pașaportul șoferului. Iar acest control poate fi doar la trecerea din Franța în Belgia. De fapt nu a fost niciun control, am trecut în Belgia pe autostradă și ne-am oprit după aceea la o benzinărie să bem o cafea și să mâncăm câte un sandvici.

De fapt, fusese trecut prietenul nostru Virgil, cel care ceruse azil politic, ca prin brânză prin mult mai multe frontiere, din Norvegia și până în Franța!

La Haga am ajuns pe la ora 6 după amiază, ne-am lăsat rapid bagajele la ei acasă, apoi am mers să vedem oceanul. Plaja din Haga era aproape goală la acea oră. În primul moment nu mi-am dat seama de ce, cu o plajă așa de largă, construcțiile temporare erau chiar la piciorul falezei. Abia după câteva minute de gândire mi-am dat seama că aici eram pe o plajă la oceanul deschis și aveam maree… Altceva față de litoralul nostru de la Marea Neagră ori de coasta de Azur franceză la Mediterana.

Ne-am udat un pic picioarele în ocean, am admirat soarele roșiatic, care cobora cuminte la orizont, iar după ce s-a culcat în valuri ne-am întors în oraș. Am mers nu pic pe străzi, remarcând lipsa totală a perdelelor sau draperiilor, chiar și la ferestrele de la parter, care dădeau direct spre stradă. Wim și Annemiek ne-au explicat că așa e la ei și nimeni nu se uită ce fac oamenii la ei în casă.

Pentru cină ne-au dus la un restaurant indonezian. Este o bucătărie pe care în Europa nu o poți savura cu adevărat decât în Țările de Jos, pentru că Indonezia a fost colonie olandeză și doar acolo aceste restaurante sunt cu adevărat autentice.

Mâncarea, așezată în niște vase puse deasupra unor spirtiere pe mijlocul mesei astfel încât să ne putem servi cu toții, a fost excelentă, chiar dacă ne-a luat gura foc la propriu datorită faptului că era extrem de iute. Iar prietenii noștri ne-au spus că îi rugaseră să o facă mai puțin condimentată ca de obicei…

A fost în orice caz un sfârșit de zi minunat, după ce am început descoperirea unei noi țări!