Blog

Iată întâmplarea: aceste vorbe aruncate în glumă – evident o glumă, pe care ceilalți patru au și sancționat-o ca atare, râzând. Uimitoare întâmplare! Nici acum nu înțeleg ce mi-a venit să glumesc așa, niciodată nu mi s-a mai întâmplat și cu atât mai puțin să se și împlinească. Încă mai curios este că în acel moment – îmi amintesc perfect! – chiar în momentul când aruncam acele vorbe ușuratice eram absolut convins că nici n-am să mă apropii de ea, că n-am să îndrăznesc să mă apropii cât va ține excursia, tocmai pentru că începusem să-mi doresc o asemenea apropiere. Eram absolut convins, pe cât eram de convins că-mi cunosc intimidările, încăpățânările, scrupulele (cuvântul sună rău, dar e exact cum scrie în dicționar: „sentiment foarte dezvoltat al cinstei, al moralei, al corectitudinii, al datoriei”); eram convins, cu alte cuvinte, că-mi cunosc firea.

Ehei!

Așa, făcând haz de necaz, descopăr consolarea: la urma urmei n-a fost singura, n-a fost decât prima convingere pe care mi-a scuturat-o – cum ai scutura un pom – această poveste cu Iuliana.

Și m-am apropiat de ea chiar în dimineața următoare. Simplu. Doamne, ce simple pot fi uneori lucrurile!

–Bună dimineața.

–Bună dimineața! Ei, putem porni, pe dumneavoastră vă așteptam.

Întârziasem mult după miezul nopții pe coverta pustie, întârziasem peste voia mea – prizonier al unei eludate stări de spirit, o reverie fantastică, adolescentină. Nici la 17 ani, când într-adevăr eram un romantic, un entuziast, nici atunci nu-mi amintesc să fi întârziat în vise ore în șir, să fi visat cu atâta voluptate și atât de evident împotriva logicii, atât de puțin pozitiv. Acum, dacă aș sta să mă explic, ar trebui să invoc acel farmec straniu al plutirii fără zgomot – remorcherul se afla departe, gâfâitul lui estompat nu făcea decât să sublinieze liniștea; s-ar cuveni să evoc întunericul dens și umed, fără strălucire, sufocant –un întuneric făcut parcă din vată neagră – în noaptea aceea am descoperit în amintiri o nebănuită și complicată clasificare a întunecimilor; apoi umbrele monstruoase și luminile răzlețe care călătoreau cu malurile, deopotrivă de misterioase.

Dar toate acestea n-au nicio legătură cu Iuliana, țin chiar să subliniez că ea a lipsit, pur și simplu n-a existat, n-am existat decât eu – EU, căpitan la 15 ani.

Întârziasem, deci, și m-am trezit în plină lumină, buimac. Mai bine zis m-a trezit lumina atunci când i s-au adăugat strigătele și zgomotele neînțelese ale celei dintâi acostări la care am asistat de când mă știu.

Tulcea.

Am vrut să anunț în sălile de mese programul zilei, m-au întrerupt însă cu „Știiim!” Îl anunțase Iuliana: vizitarea muzeului Deltei și a orașului, la ora 13 plecăm mai departe. La micul dejun – știam de seara că vom mânca separat, cu a doua serie, într-una din sufragerii – mă așteptau două surprize: 1 – doi profesori, soț-soție, sunt invitații personali ai tovarășului Mustață: „10 studenți nu s-au prezentat, banii tot sunt plătiți și O.N.T.-ul tot nu-i înapoiază, așa că…”; 2 – Iuliana nu fusese admisă la masa noastră, mânca dincolo, cu studenții. Pe moment, la a doua surpriză, n-am știut cum să reacționez, nu mi-a venit la îndemână, prima însă mi-a dat ideea să cer transferarea tuturor banilor pe care „O.N.T.-ul tot nu-i înapoia” la barul de pe covertă la dispoziția mea.

Iuliana era pe chei, în mijlocul studenților pe care avea să-i conducă la muzeu, vizitarea orașului rămânând aventura fiecăruia – cum propusese tot ea, de cu seară.

Mă așteptau.

–Bună dimineața!

O vreme am mers în fruntea grupului, la câțiva pași, discutând atât cât să nu ne jeneze tăcerea. Am aflat totuși că peste un an absolvea Geografia, că mai fusese la Tulcea chiar în vara aceea, în practică, și că Delta avea să fie subiectul lucrării ei de diplomă.

–Ei, iată-ne și în frunte! a râs deodată, de parcă abia atunci ar fi observat cum mergeam.

Distanța eu o făcusem, a trebuit să trec râzând peste mica ei obrăznicie. Cumva, chiar m-a bucurat: ea însă nu miza pe asta, nu cred, dar eu am știut că discuta cu mine femeia, că pentru ea nu eram „tovarășul șef de lucrări” sau – cum deja începuseră să-mi spună excursioniștii – „tovarășul lector”.

Au lăsat înainte trei fete guralive – sporovăiau ținându-se de braț, trebuie să fi fost studente pe la Craiova ori Suceava – am schimbat prime impresii despre oraș cu grupul din urma lor și din acel moment a început, cel puțin pentru mine, un foarte complicat joc. Avea ceva din „șoarecele și pisica”, aducea însă și cu „de-a v-ați ascunselea”. Bunăoară, intram amândoi în aceeași discuție – nu mai știu despre ce, nici n-are importanță – se desfăceau apoi ramuri din tulpina subiectului respectiv – ca în orice discuție de grup – și dintr-o dată ne pomeneam că nu mai suntem împreună și o lăsam să văd ce zice. Nu zicea nimic la început și, încercând s-o provoc, o scoteam eu cu întrebări din discuțiile ei, o aduceam lângă mine, dar n-o sileam să rămână. Mai mult chiar – eu eram cel care plecam de lângă ea, găsind mereu o altă ramură, alt partener, lăsând-o pe ea cu ceilalți.

Din când în când, Iuliana spunea fetelor care mergeau la braț să traverseze piața, să apuce pe prima stradă la dreapta etc. Într-un rând, n-a mai recunoscut drumul și ne-am oprit să întrebe un localnic. După ce fetele primiseră lămuririle necesare, Iuliana s-a întors către mine:

–Dumneavoastră spuneați că…

A fost prima mea victorioară.

Uite cum mă poartă cu ele, amintirile!

Abia întrerupându-le, evadând din ele în prezentul unui aragaz pe care fierbe o cafea, abia inspectându-le de la o asemenea distanță pot să-mi observ critic nostalgia. Numai așa observ: s-ar cuveni să mă alarmeze, măcar acum să-mi dau seama – dar nicio sirenă nu dă alarma, tot nu mă îngrijorează acea periculoasă înclinație spre gratuit, spre efemer și facil. Mi-o colorează – dimpotrivă nostalgia.

În fond e groaznic! Nu m-am surprins niciodată tentat, nu mi-am dorit niciodată bucurii mărunte. Iar nostalgia înseamnă aici că până și jocul acela stupid, frate cu cel de remy, cu șahul și cu tablele; jocul din Tulcea – „de-a v-ați ascunselea” combinat cu „de-a șoarecele și pisica”, auzi ce alchimie savantă! – jocul pe care nici eu n-am îndrăznit vreodată să i-l mărturisesc; până și jocul acesta mi-l evoc de parcă acum l-aș juca, de parcă oricând aș fi în stare să-l joc din nou! Se repetă, așadar, povestea cu fumatul: cine și-a mai bătut joc, ca mine, de colegii care fumau în closetul școlii? Cine detestă ca mine orice sistem de omorât timpul? Și iată-mă cu scrumiera ticsită pe masă, iată-mă gata să descopăr bucurii, să mă distrez cu aceste sisteme de ucidere a timpului care sunt jocurile hazardului și jocurile inteligenței, deopotrivă!

Și totuși…

Oricum, nu mai am credit moral în fața vreunui șahist de vreme ce mi-am putut cheltui atâtea ore organizând asediul unei mici regine, cucerindu-i zâmbetele ca pe pioni și încântându-mă de strategia subtilă cu care ataca nebunul. Și jocul a durat, ca la șah, ore întregi, atâta doar că s-a consumat din mers – în muzeu, pe stradă, în piața turcească, la librărie, pe vas, până seara. Ba, chiar, trebuie să recunosc că m-a încercat o undă de regret atunci când s-a isprăvit și – învingător – i-am strâns mâna.

Prinsesem, iată, gustul jocului! Mă pasiona mai mult decât rostul său decât victoria!

Cât despre victorie…

Nu, n-a fost ceea ce se cheamă „un moment poetic” această strângere de mână. Abia acostasem la Crișani. Înnopta, pe covertă se juca trombon (cred că și pocher, profitându-se de neatenția mea), domnea larma care avea să prevestească mereu orele de masă. Glumeam, în mijlocul unui grup, pe seama O.N.T.-ului care tocmai contramandase focul de tabără promis prin prospect. Nu era vinovată Iuliana, nici ea nu putea pricepe de ce nu mai aveam voie să aprindem un buștean pe mal, și mi-a reproșat din ochi adeziunea la ironiile celorlalți. Ei, atunci i-am luat mâna de pe genunchi, atunci i-am strâns-o – reproșul ei mă confirma în învingător. Dar tandrețea ne-a luminat numai pe noi, o clipă, pentru cei din jur gestul rămânând doar o consolare hazlie.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.