
Versiunea originară = Mișa – 1
Când am văzut-o prima oară…
Ei da, n-am încotro, îmi amintesc prea bine – supărător de bine: am tresărit când am văzut-o prima oară. A fost un șoc, am tresărit într-adevăr și, cum mi se întâmplă mereu în asemenea împrejurări, o intimidare stupidă mi-a interzis s-o mai privesc.
Asta e.
Sigur că da, aș putea încerca să mă explic. Mi-aș putea formula circumstanțe atenuante, aș putea invoca…
(Primele file ale caietului lipsesc, au fost rupte, marginile neregulate de la cotor trădând un gest grăbit, poate nervos. Dar Mișa nu s-a îndurat să le arunce, le-a strecurat, împăturite, înainte de ultima copertă. Iată-le:)
„Mi-ar trebui un moto, o formulă concisă sau măcar spirituală a sincerității la care mă angajez. Mai e nevoie să spun că tocmai acum, exact când am nevoie, în memorie nu aflu nimic util, o cât de vagă urmă bibliografică? Ca de obicei, tot căutând, m-am încăpățânat să găsesc și încăpățânarea – iar: ca de obicei – nu stă să se uite la asemenea fleacuri precum un lapsus sau incultura însăși. Drept care n-am de ales: bibliotecile publice fiind la ora asta închise, va trebui să îmi fabric singur un moto. N-are cum să iasă prea concis, e clar – peste varianta spirituală îmi propun să trec de la început – la urma urmei nici nu-i necesar. Dacă m-am hotărât să pun toată povestea pe hârtie, numai și numai pentru a scăpa de ea, se cuvine să fiu optimist. Adică să sper că mă voi elibera într-adevăr, că nu voi fi ispitit, nu voi avea motive să recitesc.
Așadar despre sinceritate.
Nu mi-am reproșat niciodată și niciodată nu mi s-a reproșat nesinceritatea. E chiar una din mândriile mele că nu m-am ascuns în nicio împrejurare, față de nimeni. Să ne înțelegem: „nu m-am ascuns față de nimeni”, înseamnă că în nicio împrejurare n-am încercat să par altcineva, înseamnă că tot ce am spus că gândesc și tot ce am arătat că simt într-adevăr gândeam și simțeam.
Se zice că și tăcerea ar fi o formă a nesincerității. Nu cred.
Citeam de curând un roman subțirel în care un tânăr constructor nu făcea altceva decât să fie sincer, de dimineața până seara, și, neapărat, în gura mare. Ieșea cam așa: un maistru, foarte temut pentru severitatea lui, lăuda, ei da, lăuda, tocmai maistrul acela îngrozitor de sever lăuda munca sudorilor din echipa eroului; bucuria oamenilor era deci cu atât mai mare și exact în mijlocul ei tânărul șef de echipă se găsea să strige:
–Tovarăși! Trebuie să-mi fac autocritica… Am greșit față de voi, eu, șeful vostru, prin lipsă de încredere…
Pasă-mi-te, temându-se că maistrul îi va critica, gândise nu prea măgulitor despre fiecare în parte – cel mai adesea pe merit!
Sigur că da, o asemenea sinceritate agasantă ajunge foarte curând să pară exact contrariul ei: ipocrizie, demagogie, paradă. Și tipul își anula în fața noastră toate celelalte calități – esențiale, ne asigura autorul – pierdea simpatia celui mai cumsecade cititor, ajungând pur și simplu un personaj de coșmar. Ar fi într-adevăr de netrăit într-o asemenea lume unde fiecare ar gândi și ar simți tot timpul cu glas tare, în urechea celorlalți.
(Urmează un alineat pe care Mișa l-a hașurat cu exemplară conștiinciozitate. De unde se vede – cred eu – nu atât inginerul, cât un gest mecanic, adică o intensă concentrare în gânduri. Dar n-a izbutit, poate nici nu s-a străduit să ascundă textul de dedesubt:
„De altfel o asemenea lume nici n-ar putea progresa, ar decade ca și cealaltă, care cultivă ipocrizia. La urma urmei trebuie să rămână în fiecare din noi un fond de senzații, impresii, sentimente și idei nespuse. Un fond intim – i-aș zice, deși nu mă gândesc în primul rând la ceea ce e strict personal și confidențial în el. Acel fond care ne garantează, pe care se întemeiază de fapt adevărata sinceritate, cea sinonimă cu cinstea, ca și evoluția fiecăruia spre idei noi, spre maturitate și înțelepciune.”)
„Sunt de acord cu sinceritatea absolută a tipului din roman într-un singur caz: față de noi înșine. Îi zic însă altfel, mai propriu: luciditate. Ceea ce nu înseamnă că ar fi mai plăcută, mai puțin obositoare și agasantă. Dimpotrivă. Cunosc destui oameni care nu îndrăznesc să-mi spună adevărurile despre ei înșiși, unii fiind chiar convinși că lumea e aceea care se înșală în ce-i privește. Ca să nu mai vorbesc de aceia – încă mai mulți! – care pur și simplu nu există pentru ei înșiși, trăind cumva în virtutea inerției și numai în afară. Eu recunosc, sunt destule momente în care ai duce-o mai bine, infinit mai bine, fără această sinceritate interioară (= luciditate), cum de altfel și fără cealaltă – simpla loialitate. În ce mă privește, prefer totuși s-o duc mai rău din acest punct de vedere. Și prefer oamenii care o duc așa ca mine, rău.”
(Ce înseamnă lipsa de experiență! Mișa a hașurat în continuare tocmai una dintre formulele – dacă nu cumva singura care justifica aceste pagini:
„Pe cât e de lesne să spui oricui tot ce-ți trece prin minte – ba încă și ceva pe deasupra! – pe atât e de greu să-ți spui singur adevăruri care te privesc. Atât de greu încât adeseori preferăm – și așteptăm – să ni le spună alții.”
Urmează tot sub hașură:
„Observ că n-am izbutit decât să-mi complic existența și să-mi învălmășesc ideile aventurându-mă de unul singur în căutarea acestui moto. Și încăpățânându-mă, cine știe în ce disertație stângace despre „cum văd eu lumea” voi eșua. Aș fi mai înțelept renunțând sau măcar amânând. Orice bibliotecă în care se află un dicționar de maxime sau o culegere de zicători, m-ar salva mâine dimineață de ridicol. Cu atât îmi pare mai dubios chiar mie, dar tot încercând să mă prefațez am devenit nerăbdător să intru odată în subiect. Ei da, abia aștept, sunt pur și simplu curios să-mi limpezesc – o dată pentru totdeauna, fără menajamente – povestea aceasta cu Iuliana. Și de fapt nu-i nimic dubios în nerăbdarea mea: se răzbună lunile în care mi-am interzis cu strășnicie orice gând într-acolo – asta-i tot.”)
„Începutul nu promite nimic bun: am recitit. Ba mai mult: am lucrat pe text, cum se zice. Cât despre eliberarea în care speram deschizând caietul – nici urmă. Dimpotrivă. Nici n-am început bine și au apărut problemele: de stil, de exactitate, de ortografie etc. Nu mai vorbesc de problemele de conținut – chiar adineauri m-am surprins gândindu-mă cum o fi evoluat sinceritatea din punct de vedere istoric, de parcă mi-aș fi luat față de cineva obligația să epuizez chestiunea. Și doar e limpede: caietul acesta în camera mea se naște – în camera mea va muri! N-am obligații aici decât față de mine, ceea ce înseamnă de fapt că am obligații mai multe și mai mari – dar nu exterioare.
Ei bine, dar atunci de ce trebuie să-mi fabric – eu, pentru mine –
Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar cea electronică aici.