Blog

A doua zi nu m-am trezit foarte devreme. Am coborât la micul dejun aproape de ora 9, am mâncat agale și abia spre 10 am plecat din hotel. Și nici nu am tăiat-o direct spre autostradă, ci am coborât întâi în oraș pentru că îmi amintisem că mai trebuia să cumpăr ceva.

Deci abia pe la 11 m-am urcat pe autostradă și m-am întins la drum… Și deși era vineri, drumul a fost extrem de liber, iar regulatorul de viteză, așa neadaptiv cum era, la acea intensitate a traficului îmi permitea să mai scap câte un ochi la peisajul de pe marginile autostrăzii.

Și poate pentru prima oară am realizat de ce foștii mei clienți din ultima parte a anilor 90 preferau să meargă cu mașina prin Europa, având impresia că văd ceva. Într-adevăr, în Ungaria și Austria nu ai mare lucru de văzut… De pe autostradă…

În Ungaria este pusta întinsă, cu culturile agricole și atât. Abia pe o mică porțiune, după Budapesta, mai sunt niște dealuri, dar autostrada urcă și coboară prea puțin înainte de a reveni la linia dreaptă, inflexibilă și plictisitoare.

În Austria au montat aproape peste tot deflectoare de zgomot, care practic blochează vederea. Prea puține dintre ele sunt transparente… Așa că tot ce poți vedea sunt niște pereți laterali și să le admiri textura.

Ei bine, în Germania e altceva! Chiar dacă trece prin păduri autostrada și tot ai ce vedea… Iar atunci când iese din pădure este imposibil să nu zărești ceva – un oraș, o fermă, o casă pe un deal, chiar și o zonă industrială ori un stadion. Spre deosebire de austrieci, nemții au preferat să facă valuri de pământ pe marginea autostrăzii și pe ei să planteze copaci. Și cum majoritatea autostrăzilor lor sunt foarte vechi, unele chiar de pe vremea lui Hitler, copacii s-au transformat în adevărate păduri. Chiar am remarcat la un moment dat, nu mai știu în ce zonă, dar pe acest traseu de la Regensburg, trecând prin Nuremberg, Heilbronn, Hockenheim și până la Saarbrucken, la o întrerupere a valurilor de pământ, o casă cochetă, care forma cu cele două hambare o potcoavă, aproape ascunsă de capătul unuia dintre dâmburi.

Ce m-a uimit de data asta a fost lipsa lucrărilor mari de infrastructură de pe traseu. Principalele întârzieri, atunci când traversam Germania, proveneau de la blocajele din trafic datorate îngustărilor și limitărilor de viteză din dreptul șantierelor de reparații și/sau modernizare a autostrăzilor. De data asta am întâlnit doar vreo trei zone de îngustare mai lungi, de 8 până la 11 kilometri, și vreo 5-6 scurte, de 1 până la 3 kilometri. Și asta pe aproape o mie de kilometri. De aceea am și făcut până la urmă doar șase ore în loc de opt, cât era media cu care mă obișnuisem în ultima perioadă.

De data asta Waze nu m-a mai băgat prin Franța ci, puțin înainte de Saarbrucken, m-a deviat spre Trier. Și mergând pe autostrada aceea aproape pustie am simțit la un moment dat nevoia imperioasă de a opri la o benzinărie. Dar ce să vezi, că nu era niciuna! Până la urmă a apărut semnul mei parcări fără benzinarie și am intrat acolo gândindu-mă că sunt într-o țară civilizată și trebuie să existe măcar o toaletă… Însă cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu a din târg, nu exista un WC. Și cum, vorba lui Creangă,  „nevoia dă de-a dreptul”, m-am dus lângă un copac și am golit rezervorul personal. Noroc că nu m-am dus mai departe, că cine știe în ce „noroi” mai călcam, pentru că se vedeau și cu ochiul liber urmele unor oameni care avuseseră nevoi mult mai presante ca a mea…

Oricum mi-am făcut mustrări de conștiință cum că aș fi o persoană necivilizată, care provine dintr-o epocă demult apusă… Însă toate acestea s-au dovedit a fi nefondate. Altă soluție nu ar fi existat. În următoarele zece minute am mai trecut pe lângă alte două parcări simple, care ar fi trebuit să aibă și un WC, numai că semnul acestuia era barat, iar prima benzinărie a apărut doar după alți 60 de kilometri. M-am oprit și acolo pentru că trebuia, în ciuda prețului uriaș al motorinei, să alimentez măcar cu cinci litri ca să mă asigur că nu fac pana prostului.

Când m-am apropiat de Luxemburg am sunat-o pe Irina. Ea era încă la serviciu și a fost uimită că am ajuns atât de repede. I-am spus să nu se grăbească și să-și facă treaba că găsesc eu ceva de făcut până când ajunge acasă. Și chiar am deviat de la traseu ca să merg undeva să mai pierd niște timp. Însă ea plecase imediat acasă, m-a sunat din nou și am ajuns și eu după un mic ocol.

Cam ăsta a fost drumul meu de anul acesta pe autostrăzile europene și naționalele noastre. O să vă mai țin la curent cu ceea ce voi vizita și cu desfășurarea drumului de întoarcere…