Blog

A doua și a treia zi de muncă în fabrica de la Beaucaire au fost unele obișnuite, cu suișuri și coborâșuri pe turnul schimbătorului de căldură, cu măsurători, de gaze, de praf și temperatură. O rutină chiar și pentru mine, care eram abia la a doua misiune. Colegii mei aveau mult mai multe la activ, chiar și cei mai tineri dintre ei.

În a treia seară, la hotel, nu am apucat să iau cina, pentru că a trebuit să plec la Anignon, să o aștept se Mihaela la gară.

Vorbisem cu ea la telefon de dimineață, înainte să plecăm spre fabrică. Pentru ea, să vină singură cu trenul aproape cinci ore, singură, într-o tară străină, fără să cunoască limba, era o aventură pe care nu dorea s-o repete. Dar mirajul Coastei de Azur fusese mult prea atractiv…

Am parcat mașina în fața gării și am mers pe peron. Mai aveam de așteptat aproape douazeci de minute. Deși duminică aveam să experimentez și eu asta, tot mă întrebam cum o fi să alergi pe șine cu viteza unui avion…

Trenul a intrat în gară aproape fără zgomot și m-am apropiat ca să pot vedea numărul vagoanelor pentru a o găsi pe Mihaela. Nu a fost deloc complicat. I-am luat bagajul, am mers la mașină și apoi ne-am dus în centru.

Era frumos, cald și fără aglomerația din Paris. Palatul Papilor își lungea umbrele către est, profitând de ultimele raze de soare pentru a domina peisajul.

Ne-am plimbat un pic pe străzi, apoi am plecat spre Tarascon. Foamea începuse să ne cam roadă stomacul.

Când am ajuns la hotel, proprietăresele și soții lor terminaseră de făcut curat și pregăteau totul pentru dimineață. Când ne-au vazut, primul lucru a fost să ne întrebe dacă nu ne este foame. Și-au amintit chiar că eu apucasem să mănânc doar o salată. S-au scuzat că rămăseseră fără pâine, dar ne-au dat niște pui la rotisor rece, brânză, foie-gras și alte chestii, tot reci, cu care ne-am astâmpărat foamea, udând totul cu câte un pahar de vin roșu Côtes du Rhone…

Apoi ne-am dus la culcare!