Blog

Am pornit la drum foarte devreme, pe la trei și jumătate. Cam vreo oră a durat să încărcăm mașina. Nu dormisem foarte mult, deși mă băgasem devreme în pat. Însă adrenalina plecării, a repetării acestei rute pe care am făcut-o de multe ori, nu m-a lăsat să adorm prea ușor.

Oricum șoseaua a fost liberă și am ieșit imediat din București. Pe autostradă, până după Pitești, am depășit maxim 5-6 camioane, vreo 4 autoturisme, iar pe mine nu m-a depășit nimeni. Deși mașina mea de înlocuire, un Citroen C3 Aircross, avea un regulator de viteză simplu, nu unul adaptiv, nici măcar nu am simțit diferența pe o autostradă aproape goală.

Peste cele trei dealuri dintre Pitești și Vâlcea, cunoscute generic drept „Dealul Negru”, am trecut la fel de repede. Aici m-au mai întârziat câteva camioane, în spatele cărora am ajuns in momente nepotrivite, când nu puteam depăși din cauza lipsei de vizibilitate ori a liniei continue, dar am trecut repede peste asta.

Pe Valea Oltului lucrurile au mers cam la fel. Până a început să se lumineze, traficul a rămas lejer, cu suficiente spații pentru a depăși. Abia în zori traficul a început să se intensifice pe celălalt sens făcând depășirile practic imposibile. Însă pe acea porțiune de drum sunt două bucăți cu două benzi, unde am mai depășit trei tiruri, numai ca să ajung în spatele altuia la intrarea în Boița. Însă de acolo în căteva minute am urcat pe autostradă și nu a mai contat.

Ciotul acela un pic mai lung, până la Deva nu a fost niciodata suficient de aglomerat pentru a mă încetini. Inițial îmi propusesem să mă opresc la benzinăria de la Orăștie pentru a face plinul și a bea o cafea, dar lucrurile mergeau prea bine și nu m-am îndurat să ies de pe autostradă. Sigur, calculatorul mașinii lui mai afișa din când în când ceașca de cafea aburindă și îmi zicea că ar cam fi timpul să mai fac o pauză, dar eu mergeam mai departe.

Pe bucata aia de 15 kilometri, unde nimeni nu reușește de 15 ani să facă două amărâte de tunele ca să poată să treacă urșii în treaba lor din Meridionali în Apuseni fără să-i calce vreo mașină, chiar am mers în coloană. Dar a trecut repede! Un sfert de oră.

Apoi am reînceput goana pe autostradă. Cafeaua am băut-o înainte de Arad, unde am făcut și plinul. Oricum nu puteam merge mai departe pentru că se cam terminase motorina din rezervor.

Surprinzător, de la București și până la frontieră nu mă depășise decât un oltean cu un super BMW. Și asta pe Valea Oltului!

La frontieră erau doar trei linii deschise pentru autoturisme și, cel puțin la coada la care m-am așezat eu, atât polițistul nostru de frontieră cât și ungurul se mișcau în reluare, cu încetinitorul.

Coada de camioane se întindea însă pe 5 kilometri, ocupând două benzi, cea de urgență și prima bandă de circulație. În plus, toată parcarea aia imensă din vamă era plină. Poate jumătatea de șef al coaliției CiuCiu, care e, complet întâmplător și nemeritat prin competențele sale, prim ministru și nici nu trebuie jignit mutând Buzăul pe partea ailaltă a Milcovului, ar trebui să închirieze niște avioane uriașe de marfă cu care să bage și camioanele în Schengen fără să mai stea bieții oameni la coadă… Că a repurtat succese nemăsurate în relația cu cancelarul austriac, cel puțin conform propriilor declarații festiviste, băgându-ne în spațiul de liberă circulație cu frontierele aeriene și maritime! Acum mai trebuie să asfalteze culoarele aeriene, ca Băsescu pe vremea când era ministru al transporturilor și băuse, din greșeală, niște whisky fără alcool!

Când am ajuns după circa jumătate de oră la control, al nostru era în afara cabinei. Mi-a luat actele, s-a uitat la ele în scârbă și mi le-a dat înapoi. Ungurul nu era nici el în cabină, ci lângă. A luat actele, și le-a pus înăuntru prin geamul deschis fără măcar să se uite la ele. Iar în cabina lui nu mai era nimeni. Le-a lăsat acolo cam o jumătate de minut, timp în care m-a privit în ochi, apoi, fără un cuvânt, le-a luat de unde le pusese, mi le-a înapoiat și mi-a urat drum bun.

Și a fost! Pentru că circulatia s-a aglomerat doar un pic după Budapesta, unde erau niște lucrări. Acolo se îngustau benzile și erau restricții de viteză.

Și apropo de bucata spre Austria de după Budapesta, acolo încep să-ți arate distantele până la Viena și Bratislava… Eu întotdeauna m-am amuzat citind denumirile acestor două capitale în limba maghiară. Viena e Becs, iar Bratislava – Pozsony… What the fuck! Ce-are vaca cu stampila? De unde or fi scos numele astea?

Îmi place foarte tare automatul de unde îți poți cumpara vigneta austriacă pentru că este foarte simplu de utilizat. Îți cere doar țara de înmatriculare și numărul masinii. Nu ca la noi, unde în curând vor solicita numărul de la pantof pentru bărbați sau mărimea sutienului pentru femei…

Ca să alimentez am intrat în spatele outletului de la Parndorf. Acolo combustibilul este sensibil mai ieftin decât pe autostradă, și chiar mai ieftin ca la nemți.

Circulația a fost un pic mai agitată până la Viena și atunci când m-am apropiat de Linz. În rest n-a fost nevoie să decuplez regulatorul de viteză. Iar acolo unde austriecii nu blocaseră vederea cu panouri fonoabsorbante, mă puteam chiar bucura de peisaj…

Am trecut apoi în Germania și, după mai puțin de 200 de kilometri, m-am oprit. Dar mai întâi am făcut plinul la o benzinarie dintr-un sat. Diferența față de benzinăriile de pe autostradă a fost de aproape 40 de cenți. Adică de la 1,67 €, cât am plătit în satul acela bavarez, până la 2,11 € pe litru, cât am plătit a doua zi pe autostradă, ca să nu mai fac o dată pana prostului în Germania. Am reușit chestia asta într-o seară, cu aproape 25 de ani în urmă, și mi-a ajuns. Dar asta este o altă poveste, la care nu mă voi întoarce acum…

Apoi am intrat într-un magazin și am luat câteva lucruri de care aveam nevoie, iar de acolo direct la hotel. Anul trecut am mai tras de trei ori la acest hotel, o dată chiar cu nevastă-mea, iar acum toată lumea mă trata ca pe unul de-al casei. Doamna în vârstă care cred că este patroana hotelului mi-a zis de cum m-a văzut:

–Ah, bună ziua, știam că veți veni. V-am văzut numele pe rezervare… (Și a încercat să-l silabisească.)

–Buzdugan, i-am luat-o eu înainte ca să nu se mai chinuie.

–Da, Buzdugan… Bine ați venit!

Toată discuția s-a desfășurat în două limbi – ea vorbea în germană, iar eu în engleză, dar ne-am înțeles fără să fie nevoie să folosim mâinile. Când am vrut însă să-i explic că am de băgat niște alimente la congelator peste noapte, l-a chemat pe bucătar și mi-a explicat că acesta vorbea engleza pentru că fusese 10 ani în Australia. Am lăsat deci chestiile românești pe care i le duceam fiică-mii pentru paște, iar eu am urcat în cameră cu strictul necesar pentru o noapte.

Am coborât imediat pentru a-mi aștepta prietenul cu care urma să iau cina și care era de fapt motivul pentru care alesesem să dorm acolo. Gabi are un apartament acolo și plecase pentru câte va zile, dar rămăsese o lună. În asteptarea lui m-am așezat într-un colț al terasei, chiar sub ruinele unui vechi castel, m-am uitat un pic la câțiva tăurași care se fugăreau se pajiște și am cerut o bere neagră nefiltrată locală, Falter, un fel de alba-neagra dacă e să te iei după denumirea nemțească – weissbier dunkel. Dar mie îi place foarte mult!

Nu am avut mult de așteptat până a părut Gabi. Am comandat mâncarea, el de post, iar eu de dulce, o friptură de vită în stil bavarez, pe care am udat-o cu niște bere. Tot un Falter local, dar doar nefiltată, numai weissbier, fără dunkel.

În timpul mesei am vorbit de ale noastre, iar la sfârșitul mesei ne-am despărțit.

Eu am urcat în cameră și am adormit imediat. După aproape 14 ore de condus, era normal.

El s-a dus acasă pentru a termina ce mai avea de făcut pentru că, a doua zi, urma și el să plece, în direcția opusă, spre București…