Blog

În prima după-amiază în care m-am întors de la muncă după venirea ei a fost simplu. Ne-am întâlnit la doi pași de casă și a venit pe jos. Se plimbase pe jos prin cartier în timpul zilei, nu foarte departe de frică să nu se rătăcească.

Am luat metroul și ne-am dus pe insula Cité, la Notre-Dame, Sfânta Capelă, Conciergerie. Apoi am trecut peste Pont Neuf și am mers pe cheiul Senei și prin cartierul Latin, ieșind apoi pe bulevardul Saint-Michel și venind înapoi spre Sena.

De fiecare dată când mergeam cu metroul îi arătam cum să-și aleagă ruta și cum să schimbe liniile pentru a ajunge la destinația dorită. Însă ea a avut întotdeauna o problemă de claustrofobie și, în general, evita să coboare în subteran.

Am întrebat-o cum se descurcase peste zi. Și mi-a răspuns că bine. Nu plecase prea departe de casă pentru a fi sigură că va găsi drumul de întoarcere…

–Știi, când am ieșit din casă pe la zece și jumătate, am rămas uimită să văd mulțimea de cafenele și restaurante goale, aproape fără niciun client, mi-a spus. Dar cum s-a făcut ora prânzului, ca prin minune, s-au umplut toate. Cu greu ai mai fi găsit un loc liber.

–Pentru francezi, masa de prânz este o adevărată instituție. Și nu sar aproape niciodată peste ea…

–Și m-a mai mirat cum sunt toate scaunele întoarse spre stradă. Apoi mi-am dat seama că acolo este spectacolul, de aceea nimeni nu stă cu spatele. Oricum, Parisul e un oraș de turiști. Rar când vezi vreun localnic pe stradă…

–Păi nici nu ai cum să vezi băștinașii pe stradă în afara orei de masă, pentru că ei sunt la serviciu și muncesc. Pe stradă se plimbă, în timpul zilei doar turiștii, ca tine…

A doua seară i-am spus să vină să mă aștepte la gara Saint-Lazare. Până acolo nici nu trebuia să schimbe metroul. De la Pasteur era linie directă până la Saint-Lazare. A venit, dar nu i-a plăcut. Și m-a întrebat:

–Dar autobuzele cum circulă? Nu e niciunul care să vină de la noi până aici?

–Nu știu. Oricum, circulația de suprafață este foarte aglomerată și faci mult mai mult.

–Am timp. Eu nu merg la serviciu…

–Bine. Mă interesez și-ți spun.

De la gară am coborât spre marile magazine, la opera veche, Palatul Garnier, apoi am mers pe bulevardul Haussmann până la Madeleine. Din păcate, biserica era în renovare și îi puteam vedea doar fațada pictată pe pânza care ascundea schelele.

De aici am trecut în Place de la Concorde și în Tuileries spre Luvru.

Când ne-am întors acasă m-am uitat în stația de autobuz și am constatat că erau chiar două linii de autobuz, 39 și 95, care mergeau de la noi la gara Saint- Lazare. La orele de vârf timpul față de metrou se dubla.

În fiecare seară încercam să mergem în altă parte, iar poziția gării ne avantaja. De acolo se putea ajunge ușor în multe locuri mergând pe jos.

Sâmbătă am mers în Montmartre. Am coborât la Barbès și Mihaela a fost uimită de aglomerația de la magazinul Tati. I-am promis că vom veni altădată, dar tot am pierdut o oră pe-acolo. Am urcat dealul pe jos, folosind doar la sfârșit telecabina până la Sacré-Coeur. Iar după ce am vizitat catedrala, ne-am făcut araj și am urcat și în turn și în cupolă. Panorama Parisului este extraordinară din vârful catedralei!

De aici am coborât în Place de Tertre, am admirat pictorii stradali, dar am rezistat tentației de a-i lăsa să ne facă protretele. Am mâncat urmărind forfota din piață, apoi am intrat alături, la Muzeul Dali. De la prima vizită am fost fascinat de ideile maestrului suprarealismului și de modul în care le exprima prin sculptură, pictură ori fotografie. Am fost chiar tentat să cumpăr o litografie originală, dar mi s-a părut un pic prea scumpă pentru buzunarele mele…

Când am ieșit de la muzeu era deja destul de târziu, așa că am luat-o înapoi la vale.

A doua zi aveam programată vizita la Versailles…