Mutarea birourilor la alt etaj
Într-o zi am fost anunțați de secretara departamentului că a doua zi dimineață de la ora 10 vom avea o ședintă cu Philippe, șeful nostru, referitor la mutarea birourilor de la etajul doi, unde eram acum, la etajul unu.
Aparent se făcea o restructurare și un alt departament, care ținea de centrul de coordonare a fabricilor de ciment din Franța ale grupului, era mutat în clădirile aflate pe același nivel cu cantina și terenurile de tenis, iar clădirile de la nivelul cel mai de jos al fostei cariere de calcar rămâneau să fie folosite doar de Technodes, centrul de cercetare-dezvoltare al grupului.
A doua zi am început ședința cu un pic de întârziere, ca de obicei, am schimbat câteva vorbe, apoi am coborât un etaj pentu a vedea cum arăta spațiul în care urma să ne mutăm.
Aici aveam să găsim un imens spațiu gol și deschis, cam de trei ori mai mare decât camera de la institut în care lucra Mihaela împreună cu alți 12 colegi și colege. Iar noi eram doar cu un om mai mulți! E adevarat că lucram în birouri individuale sau cel mult câte doi și, în plus, mai aveam și o sală de ședințe și o cameră unde aveam copiatorul și dulapul cu rechizite. Acel spațiu urma să fie împărțit în birouri prin intermediul unor panouri izolatoare demontabile.
Discuția s-a purtat în jurul locurilor unde puteau fi instalate panourile astfel încât să delimiteze spațiul fiecărui birou și să asigure fiecăruia dintre noi un loc de muncă în apropierea unei ferestre, care să ne asigure lumină naturală suficientă pentru a ne proteja ochii. De asemenea, spațiul fiecărui birou trebuia să suficient de mare, mai ales în cazul birourilor duble, astfel încât să nu ne consumăm oxigenul unul altuia.
Eu unul m-am ales cu un birou foarte mare, pe colț, în capătul culoarului, unde aveam să lucrez împreună cu Alfred, cel cu care fusesem și până atunci în același birou. Iar vecin avea să ne fie tot Horia.
Vă spun sincer că la momentul respectiv am fost puțin uimit de importanța acordată dimensiunii spațiului de lucru și mai ales apropierii de ferestre ca surse ale luminii naturale. La noi, atât la institut, cât și la fabrică, nu se pusese niciodată așa problema. Birourile erau mult mai înghesuite și plasate departe de ferestre. Și chiar în cazul unor ferestre destul de mari, tot apărea necesitatea de a aprinde lumina în miezul zilei, cu toată economia pe care ne-o impunea regimul comunist. Dar altfel nu puteai lucra, pentru că nu era destulă lumină!
