Blog

Conferința a durat două zile și a fost foarte interesantă. Erau foarte multe informații noi, despre modalitățile prin care rezonanța magnetică la nivelul nucleelor putea dezvălui structura moleculară a compușilor care formau cimentul și betonul, cum se legau între ei compușii simpli în cursul procesului de întărire astfel încât să devină acel bloc monolit, rezistent, din care se realizau construcțiile moderne. Pe vremea aceea sistemele de analiză RMN nu erau așa de prezente la nivel mondial, nici măcar în medicină, iar la noi nici atât. A fost o fereastră deschisă spre o nouă posibilitate de analiză a structurii chimice și moleculare, aplicată domeniului pe care-l studiasem la facultate și în care evoluam atunci.

În prima zi, de dimineață, am mers mai întâi în biroul domnului Marie, care ne-a oferit câte o cafea tuturor și câte un plic fiecaruia dintre cei trei invitați. La prânz am mers tot împreună cu el și am mâncat la castel, împreună cu speakerii și cei mai importanți dintre invitați. Din păcate, domnul Cantacuzene a trebuit să plece în străinătate, iar cina la el acasă nu a mai avut loc. Așa am ratat ocazia de a vedea cum trăiesc cei mai bogați, la Paris…

A doua zi prânzul a fost normal, la restaurantul nostru de întreprindere, și în acest fel le-am putut explica mai bine invitaților din România cum are loc pauza de prânz în Franța.

Cinele le-am luat la același restaurant italian unde ne simțisem bine încă din prima seară și unde doar în ultima seară ne-am făcut curaj să testăm un alt vin decât Lacrima Christi. Nici nu mai țin minte dacă a fost un Chianti sau un Valpolicela…

Cea de-a treia zi era sâmbătă și profesorul avea avion de dimineață. Seara îi invitasem pe directorii români la noi. Așa că, eu și cu Viorel ne-am împărțit sarcinile. El îl ducea pe profesor la aeroport, apoi făcea cumpărături, făcea curățenie și pregătea de mâncare. Eu mergeam cu doamnele la Luvru și, dacă mai aveam timp, ne mai plimbam un pic prin oraș înainte de a veni acasă pentru a ne întâmpina oaspeții. Aparent, eu eram cel favorizat, dar…

Dis de dimineață, când s-a deschis Luvrul, eu, cu Cristina și Grațiela am fost printre primii vizitatori care am intrat, doamnele fiind convinse că vom sta toată ziua acolo, pentru a vedea cât mai mult. Am luat totuși un pliant și ne-am sistematizat un pic vizita, care, și pentru mine, era prima la muzeu. Am început cu pictura flamandă și olandeză, am trecut apoi la sala Rubens, cu cele 23 de tablouri monumentale în care spune povestea lui Henri IV, a Mariei de Medici, și a lui Ludovic XIII. De acolo am mers la sclavii lui Michelangelo, Victoria din Samotrace, Venus din Milo, cea fără de brațe, renașterea italiană și, bineînțeles, Gioconda. La capodopera lui Leonardo a trebuit să ne descoperim eventualele rădăcini oltenești și să ne ascuțim coatele pentru a reuși să ajungem un pic mai în față, ca să distingem ceva din portretul și zâmbetul enigmatic al doamnei… De aici am mers în sala dedicată Imperiului și lui Napoleon, unde am descifrat personajele încoronării cu ajutorul legendei de pe plăcuța fixată pe rama tabloului.

Tot în această sală am reușit să ne așezăm pe niște băncuțe tapisate în mijlocul ei. Picioarele începuseră să ne doară deși nu trecuseră decât vreo trei ore de când ne plimbam prin muzeu, iar picturile începeau să ni se pară cam la fel și să nu le mai distingem unele de altele. Am hotarât să ieșim și să mergem undeva să bem o cafea. Afară, aerul rece ne-a înviorat și parcă nici prioarele nu ne mai dureau… Doamnele ar fi vrut să facă cumpărături așa că a fost greșeala mea să le duc la magazinul Tati de lângă statia de metrou Barbès-Rochechouart. Sloganul lor era „Tati – les plus bas prix” (cele mai mici prețuri)! Am intrat cu ele în magazin, le-am arătat pe unde și ce să caute, în funcție de ceea ce îmi spuseseră că vor, apoi am plecat și le-am spus că le aștept la o cafenea lângă magazin. Am băut o cafea, am băut o bere, am băut o apă… trăgând de timp cât am putut ca să nu se termine niciuna prea repede… Trecuseră deja vreo două ore când au apărut cu două sacoșe uriașe pline cu prostii. Au stat cu mine cinci minute, mi-au lăsat sacoșele, și mi-au spus că au descoperit că mai au încă câte 2.000 de franci de cheltuit, bani pe care-i primiseră de la domnul Marie… Și au plecat înapoi! Eu am luat-o de la capăt, că nu te lasă nimeni să stai într-o cafenea sau braserie fără să consumi, să ocupi locul degeaba… După încă vreo două ore și jumătate, când îmi făceam griji că vom întârzia la întâlnirea cu directorii, au apărut și doamnele cu alte două sacoșe uriașe. De data asta erau gata, pentru că terminaseră banii! Reușiseră să petreacă în Tati peste patru ore jumate, un adevărat record mondial. Cea mai mare perdantă în urma acestei experiențe a fost nevastă-mea, care nici măcar nu a fost prezentă… Însă când a venit două luni mai târziu la Paris, am avut grijă, în ciuda insistențelor ei, să nu o las niciodată să stea atâta într-un magazin, cel puțin când eram împreună pe străzi! Și mi-a fost foarte greu să o las măcar să se apropie de Tati!

Am sărit în metrou, am lasat cele patru sacoșe la hotel și am plecat cu doamnele spre casă. Când am ajuns, surpriză! În ușă am găsit un bilet scris în românește, cu o mică completare pe franțuzește. L-am luat, am deschis ușa și m-am luat cu mâinile de cap înainte de a-l citi. Nimeni nu făcuse ordine și curătenie, iar într-un sfert de oră trebuia să merg după directori să-i aduc acolo. Viorel nu era nicăieri. Am deschis biletul și l-am citit cu voce tare: „Bogdan, am uitat cheile înăuntru, când am plecat dimineață. Sper să nu ia nimeni bagajele de la ușă!” Iar mai jos o completare în franceză spunea: „Quels bagages?” (Ce bagaje?) Bineînțeles că la ușă nu găsisem nici un bagaj și eram atât de nervos încât nu mi-am dat seama de ridicolul situatiei! Cum ar fi putut un francez să înțeleagă textul în română, pentru a scrie completarea în franceză? Nu mi-am mai pus întrebări! Trebuia făcută ordine, dat cu aspiratorul, spălate vasele… M-am apucat să strâng lucrurile aruncate prin sufragerie, iar doamnele s-au oferit să mă ajute.

Una a început să spele vasele, iar cealaltă să dea cu mătura, cu aspiratorul și să șteargă praful. Eu am plecat aproape imediat ca să-i aduc pe directori și să cumpar ceva de băut și de ronțăit.

Oricum hotelul lor era la două stații de metrou de noi. Am ajuns exact la timp, când ei ieșiseră în fața hotelului și mă așteptau. Am venit pe jos, pentru că statiile de metrou sunt foarte scurte la Paris și pe drum am reușit să fac și cumpărăturile.

Când am ajuns acasă, doamnele își făcuseră treaba, totul era lună, gustările și băuturile erau pe bar și pe măsuțe, iar acum stăteau de vorbă cu Viorel și cu Bruno. I-am prezentat pe cei doi băieți directorilor, pentru că pe doamne le cunoșteau, apoi i-am servit cu băuturi, cu niște gustări și seara românească, cum o numiseră ei, a început. În primul rând ne-au inspectat apartamentul, de ziceia că vor să-l cumpere (mai aveau un pic și se uitau și-n dulapuri, în sertare și, eventual, pe sub pat), ne-au întrebat de chirie, de naveta către servici și despre viața noastră în general.

Într-un moment de respiro, Viorel m-a tras deoparte și mi-a explicat toată tărășenia. Dimineață plecase în grabă și uitase să scoată cheile lui din ușă, o trântire și aceasta se încuiase. L-a dus pe profesor la aeroport, a făcut cumpărăturile și și-a dat seama că nu poate intra abia când a ajuns la ușă. Nici portăreasa nu era acasă, pentru că ea avea o cheie de la apartamentul nostru. Îi ținea locul frate-su, care nu ne cunoștea și nu a vrut să-i dea cheia de rezervă lui Viorel. Atunci mi-a scris biletul, l-a pus în ușă și a lăsat sacoșa cu cumpărături în fața ei. Când a coborât jos, a dat peste Bruno, care venea la noi în vizită să vadă ce mai facem. Au urcat, au luat sacoșa și Bruno a fost glumețul cu completarea în franceză. Apoi au plecat în oraș și s-au întors atunci când și-au închipuit că mă vor găsi acasă. Șocul suprem, pentru el, a fost când, intrând pe ușă, și-a găsit șefele făcând șmotru la el acasă și spălându-i vasele…

Seara mergea bine și domnul Dragomir, directorul tehnic al centralei și primul meu director de la Fieni, tare mândru de mine și de ce realizasem, le povestea celorlalți cum mă ajutase el pe mine și pe nevastă-mea când eram stagiarii lui. Și în mare parte era adevărat. El a fost unul dintre cei trei oameni pe care-i nominalizez mereu pentru influența asupra carierei mele profesionale, cel puțin la începutul ei. Dar cum am întotdeauna limba ascuțită și mă mănâncă și nu stă niciodată la locul ei, a trebuit să îi fac un reproș:

–Da, domnule director, este adevărat, dar cu ceea ce ne interesa cel mai mult, cu a ne aranja să lucrăm în același schimb și nu în schimburi diferite, nu ne-ați ajutat! Stăteam într-o cămăruță dintr-un cămin de nefamiliști și chiar dacă căram apă cu găleata de la fântână, pentru că un an a fost o secetă cumplită și nu a fost apă curentă la blocuri în Fieni, nu ne-ar fi păsat… Însă eu veneam rupt de la schimbul trei, mă culcam, iar Mihaela se ridica din pat să se pregătească să meargă la schimbul doi… Când mă trezeam camera era goală. Și la fel era și când venea ea acasă. Nu prea aveam viață de familie, pentru că nici măcar zilele libere nu reușeam să ni le aliniem!

–Ei, nu puteam să mă bag peste șefii voștri de atelier și să-i oblig să vă facă un program comun și să vă bage pe același schimb. Dar v-ați descurcat foarte bine, amândoi!

–Ne-am descurcat, cum să nu… Și bineînțeles că nu vă puteați băga peste șefii noștri, domnule director, altfel îi făceați albie de porci în fiecare dimineață la operativă… Era suficient să îi chemati într-o zi pe cei doi șefi, al meu și al soției, și să le spuneți frumos: „Mă, ia vedeți de copiii ăia doi, familia Buzdugan, poate reușiți să-i puneți pe același schimb, cu liberele în aceleași zile, ca să mai stea și ei împreună, că sunt tineri”. Și s-ar fi rezolvat imediat…

Discuția s-a oprit aici și seara a continuat fără alte incidente. La sfârșit eu i-am dus pe directori, iar Viorel pe doamne la hotelurile lor. Însă această remarcă mă va urmări, în anii ce vor urma, în toate interacțiunile mele cu domnul Dragomir și cu firma în care, la un moment dat, a ajuns cel mai mare dintre români, timp de 10 ani, până când a ieșit la pensie. A doua zi eu trebuia, împreună cu Horia, să ne ocupăm de directori, iar Viorel să le ducă pe doamne la aeroport. Dar povestea asta o să v-o spun data viitoare…