Blog

Blog
Sosirea invitaților la conferință

Comments (0) - Uncategorized

Sosirea invitaților la conferință

Marți pe la prânz am ajuns la aeroportul Orly unde soseau pe vremea aia zborurile de la București. Avionul cu doamnele de la institut trebuia să aterizeze la ora 13 așa că mi-am mai făcut de lucru cu Viorel prin aeroport. De data asta, avionul Tarom nu a avut decât o oră întârziere, însă pentru că mai aveam doar o oră și jumătate până venea profesorul Teoreanu cu Air France, am stabilit cu Viorel că ia el un taxi și le duce pe cele două doamne la hotel, eventual se plimbă cu ele prin Cartierul Latin care era la doi pași și ne vedem cu totii la șase și jumătate seara pentru a merge să luăm cina.

Zis și făcut! Doamnele au ieșit, iar întâlnirea a fost un pic emoționantă, mai ales că erau șefele lui Viorel. Grațiela era sefa directă, iar Cristina cea supremă! Le-am explicat că vor merge doar cu Viorel acum și că eu voi veni ceva mai târziu cu profesorul. S-au bucurat când au auzit de profesor, pe care nu-l mai văzuseră de mulți ani. Și ele îi fuseseră studente, iar Cristina îl avusese și conducător de doctorat.

Le-am condus până în zona taxiurilor, am ajutat la bagaje, apoi m-am întors să-l astept pe profesor. Am avut de așteptat mai mult de o oră așa că am profitat și m-am așezat la un bar din aeroport, unde am luat o cafea și un sandviș. Mi se cam făcuse foame. Mă obișnuisem deja cu masa de prânz la oră fixă și în ziua aceea sărisem peste ea.

Se anunțase deja sosirea avionului așa că m-am îndreptat spre poarta de ieșire. Profesorul a ieșit printre primii. Mi s-a parut neschimbat, în ciuda celor șapte ani de când nu-l mai văzusem, de la examenul de tehnologia lianților pe care-l dădusem cu el în sesiunea de iarnă din 85. M-am îndreptat spre el, l-am salutat și când m-a văzut m-a privit în ochi și mi-a spus:

–Bună ziua! Ați fot studentul meu, dar îmi cer scuze, nu vă mai știu numele.

–Bună ziua, domule profesor. Bogdan Buzdugan mă numesc și sunt din promoția 85. Și tot eu sunt vinovat de data asta pentru această vizită a dumneavoastră la Paris.

–Mă bucur să ne reîntâlnim după atâția ani! Cum așa?

–Atunci când șeful de protocol și relații internationale al centrului de cercetare dezvoltare mi-a spus de conferintă și m-a întrebat pe cine ar putea invita din România, m-am gândit imediat la dumneavoastră. Au mai fot invitate Cristina și Grațiela de la institut. Veți fi cazați la acelasi hotel pe bulevardul Saint-Michel. Ne vom vedea cu ele și cu Viorel la ora șase și jumătate pentru a lua cina împreună.

–Pe doamne le cunosc bine. Mi-au fot și ele studente. Cine e Viorel?

–Este colegul meu de bursă și de apartament. El este absolvent de fizică, iar la institut lucra în laborator cu Grațiela. Să mergem să vă recuperați bagajul și apoi să luăm un taxi spre hotel.

De data asta am prins începutul bușonului de seară, cu perifericul blocat, și am ajuns la hotel cu doar câteva minute înainte de ora întâlnirii cu ceilalți. Alesese bine hotelul secretara domnului Marie. Avea un nume simbolic pentru noi românii, „Hôtel des Principautés Unies” și fusese fondat în a doua jumătate a secolului 19 de o familie de români. (Din păcate, acum, acest hotel nu mai există.)

Profesorul s-a cazat și a urcat să-și lase bagajul în cameră, iar eu am rămas în hol așteptându-i pe ceilalți. Au apărut cu un minut înainte ca profesorul să coboare, iar revederea dintre drame și profesor a fost foarte călduroasă. L-am prezentat și pe Viorel și am ieșit să căutăm un restaurant pentru a lua cina. Nu am mers de la mult pentru că la câțiva pași de hotel profesorul a ochit un restaurant italienesc, care avea în vitrina de la stradă o sticlă de Lacrima Christi și și-a amintit de o excursie mai veche în sudul Italiei, când a urcat și pe Vezuviu. Așa că i-am făcut pe plac și am intrat acolo să luăm masa. Și a rămas locul nostru de cină pentru cele trei seri în care l-am avut pe profesor cu noi. Am comandat cu toții paste, iar de băut am fost de acord cu toții să luăm Lacrima Christi alb.

Acesta este un vin făcut din struguri din viile care cresc pe pantele Vezuviului și poate fi alb, roșu sau roze. Însă toată lumea spune că varianta albă este cea mai bună (pe atunci nu știam asta, dar am nimerit-o). Și inițial a fost produs de călugari. Referitor la originea lui sunt două legende. Una spune că Dumnezeu a văzut o bucată ele cer în Golful Napoli, smulsă de Lucifer în timpul căderii sale spre infern. Văzând-o a varsat o lacrimă din care a crescut vița de vie care dă strugurii din se face acest mia. A doua legendă spune că Isus a venit să viziteze un pustnic care trăia pe pantele vulcanului într-o peșteră și, înainte de a pleca, a transformat băutura acestuia, îngrozitoare, abia băubilă, într-un excelent vin.

Lăsând legendele la o parte, vinul este foarte bun și ne-a ajutat să ne bine dispunem pentru un excelent sfârsit de zi!

Ne-am lăsat oaspeții după aceea la hotel să se odihnească și noi ne-am dus acasă, ca să ne odihnim și noi, urmând să venim dimineață să-i luăm cu un taxi, pentru a-i duce la Mantes.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *