Blog

Sâmbătă dimineața ne-am apucat de treabă pentru că aveam o petrecere de pregătit. Până să se deschidă magazinele am făcut curat și o listă de cumparaturi. Pe la 9 și jumătate am plecat la piață, iar la întoarcere, după ce am mai făcut o oprire acasă pentru a lăsa sacoșele pline, ne-am dus la Framprix-ul din colț. De aici am luat niște carne, alune și chipsuri, băutură, apă minerală și sucuri. De băut am luat două sticle de bourbon, Four Roses (din ăsta gustasem la castel și ni s-a părut interesant, mai ales că nici nu se găsea la noi), Martini, vin roșu și alb. La vinurile franțuzești nu ne pricepeam chiar deloc, așa că le-am ales mai mult după preț, nici prea ieftin, nici prea scump.

Ne-am întors acasă și chef Viorel s-a apucat de gătit. Eu eram cel care curăța legumele și le tăia. Am băgat vinul alb la frigider, am pus să se facă cuburi de gheață.

Nu m-am înțeles cu Viorel în privința vinului roșu. Nu voia să mă creadă că se bea la temperatura camerei. El susținea că toate vinurile se beau reci. Așa că nu s-a lăsat până când n-a pus și o sticlă de vin roșu la frigider. Pe la șase după-amiaza eram gata cu pregătirile, iar musafirii trebuiau să vină la șapte. Confirmaseră doar câțiva colegi de-ai lui Viorel – Bruno, Sylvie, secretara departamentului lor, care spusese că vine cu o prietenă, și Andreea, o italiancă, care venea cu prietenul ei. Despre Andreea, pe care nu o întâlnisem încă, îmi povestise Viorel că făcuse toate cursurile de degustător de vinuri și de somelier, dar nu reușise să pătrundă în această profesie și se mulțumea deocamdată cu cea de inginer! Colegii mei mă refuzaseră…

Primul a apărut Bruno, pe la șapte și jumătate, și cu ocazia asta am desfăcut sampania și am umplut cupele speciale de plastic. De sticlă sau cristal nu aveam… Sylvie cu Miriam, prietena ei, au apărut pe la opt, iar Andreea cu Giovanni abia pe la 9, când petrecerea era deja în toi.

Sylvie era o tipă destul de înaltă și bine făcută, brunetă cu ochi căprui, acoperiți însă de niște ochelari destul de mari cu rame de plastic. Avea cam 30 de ani, era singură și avea o fetiță de cinci ani. Am observat în seara aceea că deja se crease o oarecare chimie între ea și Viorel. Miriam era doar un pic mai scundă, cu părul scurt, blond-roșcat, cu o fată de păpușă, dar destul de plinuță… Aveam să aflu mai târziu că fusese adusă pentru mine, dar cum nu m-am mișcat suficient de repede, „mi-a suflat-o” Bruno. (Am menționat în povestea anterioară că tocmai îl părăsise prietena lui.) Andreea era micuță, brunetă, cu părul lung, ondulat și cu fața albă. Iar prietenul ei, Giovanni, era înalt și deșirat. Pe stradă, dacă bătea vântul mai tare, ar fi trebuit să umble cu niște pietre prin buzunare ca să nu-l ia pe sus. Dar în fine, pe cremea aia nici eu nu eram foarte departe de el din punctul ăsta de vedere…

Sylvie adusese un casetofon și niște casete cu muzică, franțuzească și internațională, așa că i-am dat drumul, pentru ambianță imediat ce a apărut. Deși nu eram mulți, atmosfera se încinsese. Poate ajutase un pic și sticla de șampanie, urmată de bourbonul pe care alunele nu reușeau să-l neutralizeze. Eu băusem o cupă de șampanie pe care o ciocnisem cu toată lumea și apoi preferasem un pahar de Martini. Am pus și mâncarea pe bar, desfăcând două sticle de vin roșu la temperatura Camerei. Se pare că o nimerisem cu alegerea vinului, pentru că Andreea m-a felicitat, un pic uimită, că am fost în stare să aleg unul atât de bun… Era însă norocul începătorului mai mult decât o alegere conștientă. Aplicasem totuși și o metodă pe care o voi aplica după aceea de multe ori atunci când voi avea de comparat oferte – eliminarea prețurilor celor mai mici și a celor mai mari, alegând dintre produsele sau serviciile cu prețuri medii.

Lumea începuse să danseze după ce terminase de mâncat. Eu nu mă omoram cu dansul, dar a trebuit să mă ridic de pe scaun pentru că nu m-au lăsat ceilalți să stau liniștit și să-i observ doar. Mai erau și melodii lente, iar Sylvie cu Viorel se lipeau destul mult unul de altul. M-a luat și pe mine Miriam la un dans, deși Bruno nu o lăsa prea mult să respire.

Nu am mai fost atent când a scos Viorel sticla de vin roșu, rece, din frigider și a desfăcut-o. La un moment dat l-am auzit însă pe Bruno țipând supărat:

–Cine a fost cretinul, care a băgat vin roșu la frigider?

Evident, nu puteau exista decât doi cretini acolo… L-am văzut pe Viorel cum se înroșește imediat și se face mic.

Când lumea a mai obosit, s-a cam spart dansul, ne-am așezat și am mai discutat. Ne puneau întrebări în special nouă, despre România, despre viața în comunism și după. Despre modul în care am ajuns să lucrăm aici. Aproape toți văzuseră transmisiunile în direct ale revoluției din decembrie 1989 și citiseră și despre primele mineriade.

La un moment dat, Viorel a povestit cum a decurs cina la Bruno, iar Andreea a întrebat ce ne-a dat de mâncare. După ce au auzit răspunsul, le-a umflat râsul, pe Sylvie și Andrea, iar concluzia era că acel „escalope de poulet à la crème” (piept de pui cu smântână) era singurul fel de mâncare pe care știa să-l gătească Bruno, pentru că toți mâncaseră același lucru când fuseseră la el. Rămânând la capitolul mâncare, ne-au întrebat despre mâncarea din România și despre ce nu se mănâncă din ceea ce se mânca în Franța. Iar eu le-am spus ca o anecdotă pățania mea cu broaștele și cu brânza cu mucegai…

Andreea cu Giovanni au fost primii care au plecat pe la unu și jumătate. Muzica era acum doar lentă și nimeni n-ar mai fi putut să-i despartă pe Viorel de Sylvie și pe Bruno de Miriam. Eu eram deja în plus pe-acolo, dar fiind gazdă nu puteam să dispar pur și simplu în dormitor. În cele din urmă au trebuit să se despartă. Fetele au plecat spre Mantes pe la trei, iar noi cu Bruno am mai sporovăit un pic verzi și uscate, timp de vreo oră înainte să plece și el, căscând, spre Les Mureaux.

Toată petrecerea ne costase cam 350 de franci, dar am avut surpriza să primim înapoi 250. Fusesem șapte și fiecare și-a plătit partea lui. Așa era în Franța…