Blog

Zilele de muncă intrau într-o rutină chiar și în Franța și nici măcar nu-ți dădeai seama că săptămâna trecea.

Vineri, Viorel m-a sunat să-mi spună că vine târziu pentru că era invitat de colegul lui, Bruno, la un cocktail, la el acasă, la Les Mureaux. M-a rugat să fac niște cumpărături, ca să avem pentru sâmbătă ceva de mâncare. Și așa am făcut. Înainte de a urca acasă, am mers la Framprix-ul din colț. Apoi m-am așezat pe canapeaua din sufragerie și m-am uitat la un film. În Franța, unde toate filmele sunt dublate în franceză cu actori destul de cunoscuți, este deranjant că nu auzi vocea originală a vedetei de la Holywood, dar era foarte util pentru noi, care trebuia să ne perfecționăm franceza de baltă.

Pe la 10 noaptea a sunat telefonul și m-am mirat. Cine putea să ne sune la ora asta? De acasă nu așteptam telefoane pentru că erau puține linii conectate la internațional, iar poșta era închisă demult. Era de fapt Viorel, care mă anunța că pleacă spre casă cu Bruno și mă ruga să fac ceva de mâncare.

–Păi te-a chemat la el și te-a lăsat să mori de foame? Nu ți-a dat nimic de-ale gurii?

–Numai niște cacahouettes (alune)… M-a invitat la cocktail, nu la cină. Și am băut împreună martini-gin, câte două sticle din fiecare. Îți dai seama ce foame mi-a făcut?

–Ok. Mă ocup și vă astept.

Luasem de la supermarket niște piept de curcan (escalope de dinde), așa că am pregătit niște șnițele. Apoi am fiert cartofi și am făcut un piure. Când am terminat, am așezat masa și m-am întors la televizor. Filmul la care mă uitam se terminase și nu mai era nici unul care să mă atragă pe niciun canal. Am luat cartea pe care încă nu o terminasem ca să îmi găsesc ceva de făcut așteptându-i, dar se făcuse târziu și începea să mă ia somnul. Pe la 1 noaptea n-am mai rezistat, am lăsat mâncarea pregătită pe masă, împreună cu un borcan nedesfăcut de cornichons (cel mai apropiat lucru de murăturile noastre pe care-l găsisem la Paris) și m-am dus în dormitor, mi-am pus pijamaua și m-am culcat. Am ațipit imediat, dar n-au trecut 10 minute și m-a trezit Viorel.

–Hai, trezește-te, că am venit cu Bruno.

–Ok. Oricum abia mă băgasem în pat. Dar ce-i cu tine? Ești cam galben la față…

–Mi s-a făcut rău pe drum. Mai aveam puțin și dădeam la boboci… Îți dai seama, după atâta martini-gin să vii cu nebunul ăsta cu 160 la oră pe autostradă. Și tot timpul doar cu o mână pe volan și cu cealaltă pe fereastră țipând: „Paris, on vient, on vient!” (Paris, venim, venim!)…

Între timp mă îmbrăcasem, așa că am pornit amândoi spre sufragerie.

–Bonjour Bruno! Comment vas-tu? (Bună ziua Bruno! Ce faci? – pe vremea aia când te vedeai cu cineva, indiferent de momentul zilei spuneai „bonjour”, iar când te despărțeai se spunea „bonsoir” în loc de a „au revoir”.)

–Bonjour Bogdan! Très bien! Et toi, ça va? (Bună ziua Bogdan! Foarte bine! Tu? E în regulă?)

–Ca va bien! (Nu i-am zis-o pe-aia cu „Sava e bine, eu o duc mai rău”, că n-ar fi înțeles-o. Chestia asta o păstram pentru colegii români care se molipsiseră toți de acest „Ca va? Ca va bien!”)

Ne-am așezat la masă și totul a dispărut foarte repede în burdihanele celor doi flămânzi. Ziceai că i-a ținut cineva nemâncați vreo săptămână… Am mai ciugulit și eu un pic, deși mâncasem devreme. Însă atunci când vezi niște oameni mâncând cu poftă, ți se face și ție foame din nou… Am udat totul cu câte o bere și am mai schimbat câteva vorbe.

Bruno era un tip destul de înalt, aproape de 1,80, cu părul ondulat căzându-i pe umeri și ochelari cu ramă de sârmă. Abia terminase facultatea, deci trebuia să aibă în jur de 24-25 de ani.

–V-ați instalat foarte bine aici. E frumos apartamentul, ne-a spus Bruno. Dar cum de vă permiteți să locuiți aici, în arondismentul 15?

–De ce? l-am întrebat eu.

–Pentru că, după arondismentele din centru, 1 și 2, unde nu locuiește multă lume, fiind mai mult instituții, 14 și 15 sunt cele mai scumpe din Paris.

–Bruno, i-am răspuns, apartamentul a fost închiriat de firmă pentru noi. Nici măcar nu ne-a trecut prin cap că este într-una dintre cele mai scumpe zone ale Parisului. E pe o linie directă de metrou cu gara Saint-Lazare de unde luăm trenul spre Mantes. Și în definitiv, chiar dacă am fi luat un apartament cu chiria mai mică, poate chiar mai departe de gară și într-o zonă mai proastă, nu am fi avut niciun avantaj. Nu ne-ar fi dat nimeni niciun frăncotei în plus…

Într-adevar, cei 8.500 de franci, cât era chiria lunară aici, erau o ploaie de bani. Unul dintre colegii mei, Alfred, avea un duplex cu șase camere în Pantin, în banlieu, pe linia 5 de metrou, pentru 5.000 de franci. Sigur, el chiar avea nevoie de atâtea camere pentru că trăia cu o tipă care avea doi băieți dintr-o căsătorie anterioară și urma să-i nască și lui o fetiță.

–Ar trebui să dați o petrecere de inaugurare, ne-a zis Bruno. Aveți loc destul pe-aici.

–Nu e o idee rea, a răspuns Viorel. Am putea să o facem săptămâna viitoare. Ce zici Bogdan?

-Da, n-ar fi rău. Cred că sâmbăta viitoare ar fi perfect. Invităm colegii tăi și pe ai mei. O să fie mișto. Vorbim săptămâna viitoare cu toată lumea.

Bruno începuse să cam moțăie pe scaun așa că s-a ridicat, și-a luat la revedere și a plecat spre casă. Noi ne-am dus la culcare pentru că fusese deja o zi cam lungă.

Joia următoare, în timp ce beam niște bere și spărgeam alune, în loc de semințe, ca veverițele, uitându-ne la televizor, Viorel mi-a zis că ne-a invitat Bruno la cină, pe amândoi, vineri a doua zi după servici.

–Ce zici, mergem?

–Sigur. De ce nu? am răspuns eu

–Sâmbătă avem petrecerea la noi și trebuie să facem cumpărături, să facem curat și să gătim.

–O să le facem pe toate sâmbătă. Avem toată ziua la dispoziție. E timp destul, nu trebuie să ne stresăm.

Și așa a rămas. Vineri, la sfârșitul programului de lucru, Bruno ne-a luat pe amândoi cu mașina lui, un Peugeot 205 destul de vechi, și am ajuns la Les Mureaux în fața unei case care avea mai multe intrări. Una dintre ele ducea la apartamentul de două camere a lui Bruno. Pe lângă apartamentul lui, cu camere mici și o bucătărie în care abia abia aveai loc să te învârți, unul singur nu doi oameni, apartamentul nostru părea uriaș.

Am început cu aperitivul, eternul martini-gin, dar cum mie niciodată nu mi-a plăcut ginul, am preferat doar vermutul. Ne-a pregătit un „escalop de poulet à la crème” (piept de pui cu smântână), care n-a fost rău de loc. Și l-am scufundat cu ajutorul unui vin alb, că puiul nu înoată.

După ce am mai și stat de vorbă și Bruno ne-a povestit că tocmai se despărțise de „copine” (prietenă), sărisem bine de miezul nopții. Cum terminasem de mâncat, sticlele secaseră și ele, spălasem și vasele ca să nu-l lăsăm pe om cu mizeria, ne-am suit din nou în mașină și am luat drumul Parisului. Eu m-am strecurat cu greu în spate în masinuța aia cu două uși. Iar drumul a fost așa cum mi-l povestise Viorel. Mașina rula cu 150-160 la oră, în difuzoarele date la maxim se auzea un cântec franțuzesc al cărui refren în relua și Bruno, urlând cât îl țineau bojocii… „Allez, allez, les gros nénés”

–Bruno, i-am zis, ce tot cânți acolo? Ce sunt acești „gros nénés”?

–Cum, nu știi? Sunt sâni mari, uriași, în argou. Despre asta vorbește cântecul, despre tot felul de sâni și despre libertatea de a-i lăsa la vedere…

–Interesant..

–Ia spuneți, a continuat el, în Bois de Boulogne ați fost, la fete?

–Păi cu ce să mergem în pădure Bruno, dacă nu avem mașină? Dar am auzit că alea numai fete nu sunt…

–Aha! Lasă că vă duc eu acum.

Cu câteva zile înainte văzusem un reportaj la TV, care spunea că în încercarea de a stârpi prostituția, autoritățile închideau în weekend drumurile care treceau prin pădurea de la Boulogne (un faimos loc de promenadă cu o sută de ani în urmă, invadat acum de prostituție pe timpul nopții) și în același reportaj se spunea că majoritatea prostituatelor din Bois de Boulogne erau de fapt transexuali. Mă amuzase figura unui camionagiu care, dat jos de poliție din cabină împreună cu parașuta, a zis că nici nu și-a dat seama că dama era de fapt bărbat și a adăugat că speră ca nevastă-sa să nu se uite la televizor în momentul ăla…

Așa cum mă așteptam drumul era blocat și ne-au deviat pe altă cale spre oraș. Dar Bruno nu s-a descurajat:

–Pe rue Saint-Denis ați fost?

–Ce e pe rue Saint-Denis? am întrebat amândoi într-un singur glas.

–Cum nici asta nu știți? Acolo sunt curvele pe care le Iei cu ora. E cel mai faimos loc din Paris…

–Nu Pigalle? am întrebat eu.

–Nu, în Pigalle sunt doar sex shopuri și peep showuri. Prostituatele sunt aici, pe rue Saint-Denis. Mergem acum!

Prima mea dezamăgire a fost atunci când am intrat în Paris pe la două și jumătate și am constatat că toate luminile erau stinse în oraș. Tour Eiffel era doar o umbră întunecată care se ridica deasupra orașului.

Strada Saint-Denis era chiar în centru, foarte aproape de hale și Bruno a parcurs-o cât a putut de încet. Este una dintre cele mai vechi străzi ale Parisului.De-o parte și de alta a străzii, în dreptul intrărilor în clădirile cu trei sau patru etaje, printre sex shopuri, baruri și alte magazine se aflau fetele. Deși îmi propusesem să vin într-o zi să străbat strada la pas și să văd fetele de aproape, impresia mea era făcută. În general, erau fie niște dame ofilite, trecute cam demult de prima tinerețe, fie niște negrese solide cu funduri mari și sâni imenși. În general aveau aproape totul la vedere, îmbrăcămintea foarte sumară ascunzându-le prea puține comori… Spectacolul străzii era oricum o noutate pentru noi. La Amsterdam nu ajunsesem, iar la noi nu vedeai așa ceva pe stradă, încă…

–Vreți să ne oprim ca să le vedeți deaproape?

–Mulțumim, Bruno, dar nu, i-am răspuns eu. Cred că este destul de târziu și mâine ne așteaptă o zi lungă, cu pregătirea petrecerii. Și ar trebui să ne mai și odihnim un pic, doar nu vrei să ne ia somnul tocmai când petrecerea va fi în toi?

Așa că Bruno ne-a dus direct acasă și nici măcar nu a vrut să urce un pic, deși am insistat amândoi. Cred că îl răzbise și pe el oboseala și mai avea de făcut 50 și ceva de kilometri până acasă.

Noapte bună!