Blog

Și a venit și ziua în care trebuia să mă sui în avionul de Paris. Era marți, 13 noiembrie 1991. Noroc că n-am fost niciodată superstițios! Marțea se zice că sunt trei ceasuri rele, iar superstițiile legate de 13 le cunoaște toată lumea. În avioane nici măcar nu există locuri cu numărul ăsta. Se trece direct de la 12 la 14.

Eram fericitul posesor al unei burse acordate de statul francez tinerilor cercetători din Europa de Est. Dar drumul până aici nu fusese ușor…  

De pe la începutul lui 90, imediat după revoluție, descoperiseră șefii mei de la institut că vorbeam engleză, eventual și franceză, și mă mai pricepeam un pic și la calculatoare (ceea ce era mare lucru pe vremea aceea). Așa că am început să fiu propus pe la tot felul de burse prin străinătate. La minister se făcea o listă de șapte-opt sute de persoane și până la urmă plecau trei sau patru care nici măcar nu fuseseră pe acea listă. Și tot timpul eram chemat la departamentul de personal de la minister sau chiar la ministru, de începuse să mă ia la mișto unul dintre oamenii de-acolo:

–Abia te-ai întors din Japonia și acum vrei și-n Anglia, domnu’ Buzdugan?

–Dar…

–Lasă mă, Bogdane! Știm că n-ai fost plecat nicăieri… Noi facem câte-o listă, lungă ca o zi de post, și de plecat, pleacă unii care nici măcar n-au fost pe listă!

Cu bursa din Franța a fost aparent mai simplu, fiind o discuție directă între directorul nostru de la institut și domnul Jean Cantacuzène (da, un prinț din familia Cantacuzino), care era director științific și tehnic al Grupului Ciments Français și PDG al centrului lor de cercetare-dezvoltare. Formularele pentru fiecare candidat au fost trimise de la institut direct către firma franceză, iar din suita președintelui Mitterrand, atunci când l-a vizitat pe Iliescu la București în primăvara lui 91, a făcut parte și domnul Cantacuzène. Acesta a profitat de faptul că se afla la București și a avut discuții cu cei șapte candidați care-i fuseseră propuși. (Noi nici măcar nu aveam habar pe vremea aia că asta se numea dincolo de cortina de fier, care căzuse în 89, interviu de recrutare…) În urma acestora a ales patru dintre candidați printre care mă aflam și eu… Chiar înaintea plecării am aflat și motivele pentru care au fost aleși sau respinși candidații. La mine contase capacitatea de a învăța și de a gândi altfel, out-of-the-box cum se spune acum, de a mă adapta la situații neprevăzute, iar pentru viitorul meu coleg, Viorel, faptul că era o capacitate în diferite metode de analiză de laborator pentru industria cimentului.

Însă drumul nu a fost ușor până la plecare pentru că la institut mai erau și oameni cu alte interese, iar directorul care ne propusese fusese dat afară de către delegatul ministerului după un an, pentru a fi instalat în locul lui cineva mai agreat de către cercurile de putere ale industriei. Și totul a fost cât pe ce să se prăbușească cu mai puțin de o săptămână înainte de plecare, atunci când noul director general ne-a chemat, pe mine și pe Viorel, să ne arate pașapoartele cu viza de Franța și biletele de avion și să ne spună că nu ni le dă, ca să putem pleca, până când nu semnăm contracte prin care să returnăm institutului o parte din banii pe care-i vom primi în Franța. În actele primite apărea o sumă, care ni se părea uriașă pe vremea aceea, de 18.000 mii de franci, adică mai mult de trei mii de dolari, reprezentând costul șederii noastre lunare în Franța. I-am atras atenția că nicăieri nu scrie negru pe alb că vom primi cu adevărat acea sumă noi și că acum putem vinde doar pielea ursului din pădure, câtă vreme nu știm sigur câți bani vom primi acolo și nici măcar nu știm cu adevărat care este costul real al vieții la Paris. După discuții lungi și anevoioase, în care m-am ținut tare pe poziție și nu l-am lăsat nici pe colegul meu să cedeze, am semnat doar un contract prin care ne angajam să lucrăm zece ani la institut după întoarcerea acasă, cu penalități uriașe, pe care era clar că nu le vom putea plăti, dacă ne dădeam demisia. Și ni s-a mai spus că pe perioada celor 12 luni cât vom fi plecați, institutul ne va plăti doar salariul minim negociat pentru un inginer, ceea ce pentru mine însemna o scădere de circa 20%, iar pentru Viorel chiar mai mult. Dar asta a fost… Nu le poți avea pe toate! Aventura se afla în fața mea. Aveam să descopăr occidentul, lumea liberă la care visasem atâția ani sub călcâiul comunismului… Aveam să văd Parisul, orașul luminilor și toate celelalte minunății despre care citisem în romanele lui Dumas și Balzac…

La noi încă nu se schimbase mare lucru de la revoluție. Magazinele se umpluseră cu mâncare, cu țoale, nu mai aveam cote la benzină și cam atât. Înainte aveam bani și nu aveam ce să cumpărăm, acum era invers, magazinele se umpluseră, dar buzunarele noastre se goleau prea repede.

Vorbisem cu Viorel despre ce mâncare și băutură să luăm la noi, ca să avem în primele zile… Așa, ca tot românul prevăzător… Aveam și vreo cinci sute de dolari și reușisem să schimb și vreo două sute de franci, dar nu știam de fapt nimic despre prețurile din Franța.

Am trecut rapid prin formalitățile de vamă și îmbarcare de la aeroport și acum așteptam, cuminți, în avion să decolăm. Dar așteptarea se prelungea și nu înțelegeam de ce. Până la urmă comandantul aeronavei Tarom ne-a anunțat că vom decola, dar vom face o escală tehnică la Timișoara, pentru alimentarea avionului. La Otopeni se pare că era criză de combustibil.

Am decolat și a doua oară de la Timișoara și acum zburam cu adevărat pentru prima oară deasupra Europei. Până la aterizarea pe aeroportul Orly nu am mai avut alte peripeții. Ne-am tot holbat noi pe geam să vedem ceva, dar de la altitudinea aia oricum nu se vede mai nimic. Am mâncat în avion, iar pe vremea aceea mâncarea era chiar bună în avion, pentru că încă nu apăruseră companiile low-cost, care au făcut să dispară diferența dintre o călătorie cu autobuzul și una cu avionul) și am băut și niște vin roșu. La aterizare eram veseli, ne-am uitat un pic după ciori prin aeroportul Orly care ni se părea imens, deși comparativ cu cel din Roissy, chiar și pe vremea aia, era un pitic. Formalitățile de verificare a pașapoartelor au decurs rapid, ne-am recuperat și bagajele, apoi ne-am îndreptat spre ieșire. Acolo ne-am văzut numele pe un carton și l-am descoperit pe omul care ne aștepta. Era un șofer de origine iugoslavă care lucra în Franța de vreo șapte ani. Era de-al nostru, din fostele țări comuniste așa că ne-am simțit mai aproape de casă. Ne-a zis că suntem așteptati de conducere  la sediu, care se află la 55 de kilometri în vestul Parisului. Noi am fi vrut să dăm un telefon acasă, să anunțăm că am ajuns cu bine și ne uitam după un telefon public. Șoferul ne-a lănurit că acolo aproape toate telefoanele mergeau cu cartele preplătite, nu cu fise ca la București, iar aceste cartele se cumpărau de la chioșcurile de ziare, la tutungerii sau la poștă. Dar că nu avem timp acum să căutăm și să vorbim, pentru că deja eram în întârziere, iar pe perifericul Parisului vom prinde în mod sigur un bușon. Bineînțeles că noi nu am înțeles ce e ăla bușon și nici nu ne puteam imagina cum arată un asemenea blocaj în trafic… Iar perifericul ne imaginam că este un fel de șosea de centură prăpădită, ca la București. Aveam să constatăm că nu exista comparație. Perifericul era de fapt o autostradă cu două sau trei benzi pe sens, care totuși se bloca de două sau trei ori pe zi datorită traficului și navetiștilor.

Ne-am suit în mașină, un Renault 19 Chamade și am pornit. Eu stăteam în față și Viorel în spate. Am urcat rapid pe perifericul Parisului și acolo ne-am înfipt în bușon și ne-a luat mai mult de o oră ca să parcurgem cei 10 kilometri până la ieșirea pe A13, autostrada spre Versailles, care continua după aceea spre vest. Nouă însă nu prea ne păsa. Totul era nou pentru noi, inclusiv blocajul rutier… Descopeream modele noi de mașini, unele pe care nu le văzusem nici măcar în poze. Vorbeam între noi și ne chinuiam să ne exersăm franceza cu șoferul. La un moment dat acesta ne-a spus:

–Dar sunteți vorbăreți și vă descurcați destul de bine în franceză. Am mai luat acum ceva timp doi români de la aeroport. Îi cunoașteți?

–Da, am raspuns eu. Traian și Mihai? Sunt colegii noștri.

–Ei eram mult mai tăcuți. Păreau chiar speriați… Nu ca voi!

Începuse să se întunece când am reușit să ieșim de pe periferic și să intrăm pe autostradă. Și aceasta era aglomerată, dar nu blocată. Circulam constant cu peste o sută la oră. După încă vreo jumătate de oră am văzut indicatorul de Mantes-la-Jolie și am ieșit. Am trecut doar prin periferia orășelului și ne-am apropiat de o zonă mai înaltă, unde un perete aproape drept de piatră albă, probabil o fostă carieră de calcar, îți atrăgea privirile. Chiar acolo, lângă peretele acela de calcar, înalt cât o clădire cu patru etaje, am oprit la o barieră. Șoferul s-a dus să vorbească cu paznicul și când am văzut că se lungesc am coborât și noi din masină. Imediat s-au auzit lătrăturile puternice ale unor câini. În stânga era zidul de piatră la baza căruia era amenajată o parcare. În dreapta se vedeau niște clădiri, însă luminile erau stinse și se părea că nu ne mai așteptase nimeni. Era deja aproape șapte și jumătate seara. Sus, pe culmea dealului se vedea umbra unui castel, la fel de întunecat ca și clădirile de jos. Șoferul nostru s-a întors și ne-a spus că este prea târziu și într-adevăr nimeni nu ne-a mai așteptat. Primise dispoziția să ne ducă la un hotel, de unde a doua zi la 10 urma să ne ia un taxi să ne aducă înapoi la sediu.

Ne-a lăsat la recepția unui hotel Ibis, iar acolo ni s-a spus că avem rezervare până sâmbătă. Ne-am instalat, fiecare în camera lui, nu ca la noi în România, unde, pe-atunci, în delegații se dormea în camere duble, și ni s-a parut culmea luxului. Totul mirosea a nou, deși probabil nu era așa, și sclipea de curățenie. În baie totul părea imaculat, dar probabil că nu știam noi unde să ne uităm. Aveam și televizor în fiecare cameră, cu telecomandă, pe care puteam vedea șase posturi franțuzești, dintre care unul, Canal+, era codat. Ne-am lăsat lucrurile în cameră și am ieșit să facem câțiva pași. Destul de aproape era un centru comercial, încă un lucru nou pentru noi, pentru că la București aveau să mai treacă aproape zece ani până la deschiderea primului. Am reușit să ne cumpărăm cartele telefonice și să găsim și niște cabine telefonice funcționale ca să vorbim acasă. Acolo lumea era destul de îngrijorată pentru că trecuse deja prea mult timp de când plecasem fără să dăm vreun semn de viață, dar am reușit să-i liniștim. Cartelele de 50 de franci s-au terminat rapid, mult mai repede decât am fi vrut și decât ne-am așteptat. Aveam să aflăm mai târziu că tariful cu România este de cinci franci și ceva minutul. Nu ne-am mai cumpărat nimic altceva, totul părea foarte scump când făceam transformarea în lei, am mai căscat ochii pe la vitrine și ne-am întors la hotel. Ne-am aruncat un ochi prin restaurant, dar nu am intrat, neștiind dacă avem și masa plătită. Am preferat să mergem în camera lui Viorel unde am desfăcut o sticlă de votcă, pe care am golit-o pe jumătate, am scos mâncarea din traistă și ne-am astâmpărat foamea, care, vorba lui Creangă, cam dădea buzna. Apoi fiecare s-a retras în camera lui și ne-am uitat la televizor, schimbând canalele și sunându-ne unul pe altul de câte ori ni se părea că vedem ceva interesant. Ne-a luat somnul târziu, după miezul nopții, oricât de rupți de oboseală eram, uimiți că niciunul dintre programele tv nu se oprise.

Povești anterioare din această serie:

Prima ieșire

Albina și ceapa